Inima, ea…

Ai disparut, fara sa lasi vreo urma in spatele tau, fara sa-mi lasi ceva de care sa ma agat, la care sa intind mana, de cate ori mi-e dor de tine sau as avea nevoie de un semn care sa-mi arate ca esti bine.
M-ai lasat fara nimic. Dezgolita din toate punctele de vedere, abandonata si uitata, asemeni unui gand razlet.
Din cauza ta, am trecut prin toate starile posibile. Cat de crud mai poti fi?
Fiecare cuvant mi-a fost balsam, fiecare zambet al tau mi-a fost fericire.
Apoi, m-ai aruncat in cealalta parte a lumii si m-ai uitat. M-ai uitat asa cum nu m-as fi gandit ca ai fi putut sa o mai faci. Eram convinsa ca o data e doar o data si nu se va mai repeta. Te-ai risipit printre straini. Ti-au fost, poate, sprijin, adapost si hrana pentru suflet. Adica tot ce voiam sa-ti fiu eu, dar nu m-ai lasat. In schimb, te-ai ascuns de mine … sau de noi. Nu stiu.
Mai tarziu, cand tacerea m-a asurzit si dorul incepu sa sfasie fara mila, supararea amestecata cu furie isi facu loc in mine. As fi vrut sa strig, dar cui? As fi vrut sa cer socoteala, dar cui? As fi vrut sa … cate as fi vrut! Dar cui? Vidului, golului imens ce mi se dezvaluie mai larg si mai larg cu fiecare rasarit de soare?
Dupa toate acestea, isi facu loc si ingrijorarea. “Oare ce e? S-a întamplat ceva?” Si inima e din ce in ce mai stransa. Devin agitata, anxioasa, nervoasa si nu mi-e bine. Cu atatea si atatea stari, framantari cat sa mai reziste draga de ea?
Inima mea. Inima, ea…
Dar nu pot si nici macar nu vreau sa o las sa se resemneze. Niciodata.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply