Imi place …

Ma incalt, trec cu mana peste rochie, parca netezind-o, si ma privesc in oglinda. Imi place de mine. Mereu am spus asta si, cu siguranta, mereu o sa o spun, chiar daca nu mai sunt la fel de subtire in talie, la fel de firava ca acum 10 sau 20 de ani.
M-am maturizat. Parul alb mi-l maschez cu vopsea. Parul negru s-a transformat, treptat-treptat, in saten deschis, aproape blodin.
Dar, cu toate astea, sclipirea mea nu o mai are nimeni. Zambetul meu e unic, cantecul sufletului, la fel. In ciuda durerilor, mi-am gasit echilibrul in poezia inimii, in libertatea gandului, in puncte razlete ce mi-au folosit drept echilibre.
Pentru ca astazi reusesc sa privesc numai echilibrele. Astazi, dezechilibrele vietii le las undeva la periferia existentei mele, ca pe niste resturi care mi-au folosit candva, pentru ca m-au invatat multe. Mi-a fost greu si a trebuit sa trec prin multe dezechilibre, la propriu si la figurat, ca sa ajung aici.
Regrete?
Am cateva, insa si acestea se compenseaza prin incercarile pe care le-am facut. Nu am fost indiferenta niciodata, nepasatoare nici atat. Mai mult decat atat, acum sunt chiar linistita, caci daca ceva nu a fost sa fie, nu este din vina mea. Eu am facut absolut tot ce as fi putut face la momentul respectiv. Am luptat mereu pentru ce mi-am dorit cu toate armele pe care credeam ca le am sau de care eram constienta, iar in lupta asta a mea am incercat si cred ca am si reusit sa nu ranesc pe nimeni.
Ma uit in urma, la fetiscana naiva si plina de speranta care a plecat cu inima rupta dintr-un orasel de provincie si a ajuns, pentru prima data in viata ei, in ditamai orasul. Terapia perfecta. Paseam, parca, pe alta planeta. Si astazi am in nari mirosul Bucurestiului din toamna anului in care m-am mutat. Un miros ce nu poate fi exprimat in cuvinte, doar simtit, total diferit de mirosul acela de tara, de crud, de sanatos. Si, paradoxal, mi-a placut. Asa, cu poluare, cu oameni multi si galagiosi, cu claxoane si sirene asurzitoare. Ma simteam mica si neajutorata, dar mi-a folosit sa imi abat gandurile de la ce lasasem in urma.
Am iubit si iubesc Bucurestiul, asa cum e el, cu toate neajunsurile, dar si cu frumusetea si povestile lui.
Au trecut anii, prea multi parca, si tot nu reusesc sa-mi stapanesc, uneori, sentimentul de nimicnicie in fata marelui oras. M-a ajutat sa cresc fara sa imi modific firea naturala. Am ramas aceeasi provinciala, care se simte mica intr-un oras mare si care viseaza la o casuta in munti, in mijlocul pustietatii inconjurata de ciripit, de crud si de sanatos… 🙂
Pare a fi o contradictie, insa in acest haos aparent exista o ordine clara.
Pot trai aici, in mijlocul orasului, la fel cum pot trai si in mijlocul pustietatii. Asa sunt eu, mai ciudatica.
Ma uit, din nou, in oglinda, imi pun putin rosu pe buzele la fel de pline ca intotdeauna si zambesc. Nimeni nu e perfect, pe-afara sau pe dinauntru.
Si, cu toate astea, imi place de mine…
sursa foto: http://www.oh-i-see.com/

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply