Sighisoara, basm medieval de weekend

Am reusit, in sfarsit, sa ies din Bucuresti pentru cateva zile, suficiente pentru o rupere de ritm.
Am plecat spre Sighisoara sambata dimineata, usor ametita, caci in ziua anterioara nu mi-a fost prea bine. Nu prea aveam chef, tocmai pentru ca nu ma simteam in forma si, ma gandeam, ca intreaga iesire o sa fie un fiasco. Asadar, fara tragere de inima, mi-am luat trolerul, am facut plinul la masina si am plecat la drum.
Soarele din Bucuresti ardea de la prima ora si pentru ca avem un Shih-Tzu care nu prea suporta caldura, la ora 7 intram deja pe A3, Bucuresti-Ploiesti. Am luat-o pe Valea Prahovei, iar la Brasov am facut stanga si am tinut drumul spre Targu Mures, prin Feldioara, Rupea si, mai nou, renovatele lor cetati, Saschiz si, tot asa, pana in Sighisoara.
Drumul e foarte bun, se circula bine, cu mici exceptii, cele de la Comarnic si Busteni, care au bucati de drum cu o singura banda si se aglomereaza, circulandu-se bara la bara. Am pierdut aici cam o ora, adunat, dar pentru ca esti inconjurat de munte, copaci si esti mai putin stresat decat in celelalte zile, nu prea iti pasa.
Dupa 5 ore de drum, odata ajunsi in Sighisoara, ne-am cazat la Vila Franka. De la intrare ne-a intampinat o atmosfera medievala ingrijita si oameni prietenosi. Conteaza foarte mult un zambet. Camerele sunt foarte curate, cu miros de levantica, iar baia, mobila, asezarea, zugraveala formeaza un tot unitar in ton cu locul in care ne aflam: o cetate medievala locuita. Este asezata exact in centru, iar urcatul pana in cetate nu dureaza mai mult de 5 minute. Pe scarile din spatele vilei ajungi exact la Scara Acoperita de sub Turnul cu Ceas.
Cred ca am fost de 3 ori in Sighisoara. Imi place oraselul acesta foarte mult. Imi place atmosfera, ador casele lor colorate, ingrijite si cu flori in glastre. In copilarie, parintii nu prea mi-au spus povesti, doar bunicii, dar si ei de putine ori, si, din acest motiv, mi-am creat singura povesti cu domnite, cavaleri medievali, luptele, traiul lor si, mai ales, trairile si iubirile lor.
In Sighisoara basmul si istoria se intrepatrund ca firele unei tesaturi fine si, odata atinsi de ea, ne infioara, ne mangaie si ne incurajeaza la visare.
Ganditi-va doar ca pe strazile acestei cetati a alergat, s-a jucat, a ras si a plans Vlad Tepes in copilarie. Cate povesti pot fi scrise avand acest subiect?
Povestea cetatii incepe cu mult inaintea zidurilor pastratoare de istorie si legenda, ce mai stau inca si astazi in picioare, insa inceputurile ei sunt plasate de catre cronicarul sighisorean Georgius Kraus in anul 1191. In 1298 este mentionata denumirea germana Schespurch, mai tarziu “Schäßburg”. Localitatea este mentionata in anul 1367 ca “civitas” (oras). Numele romanesc al orasului este atestat in scris din anul 1435, “Sighisoara” fiind o adaptare a ungurescului “Segesvár”.
De-a lungul secolelor a rezistat pe rand invaziilor tatare, razboaielor taranesti sau celor impotriva Imperiului Habsburgic, Revolutiei pasoptiste si celor doua Razboaie Mondiale, numeroaselor incendii si ciumei.
Atractiile acestui oras, inghetat parca in timp, sunt numeroase, dar cele mai emblematice sunt: Turnul cu Ceas, Casa lui Vlad Dracul, Biserica Manastirii Dominicane, Scarile Acoperite sau Scoala din Deal.

Tobosarul anunta un eveniment muzical in cetate

Nimic nu poate reda cu exactitate minunatia acestui orasel si oricat as incerca sa folosesc cele mai alese cuvinte tot nu o sa va faca sa simtiti aerul cetatii. De aceea, daca aveti vreo doua-trei zile libere, cred ca cel mai indicat ar fi sa trageti o fuga pana acolo. Sunt sigura ca nu veti regreta. Locuri de cazare sunt destule, mancarea este absolut delicioasa, iar preturile nu sunt mai mari decat in alte locuri turistice din Romania.

Sighisoara, la apus

Ca amuzament, in prima zi, pana sa urc in cetate tot vedeam pe stradutele orasului caini jucausi sau grabiti. Ineditul nu era asta, ci faptul ca toti cainii erau de rasa, ba cate un Fox Terrier, ba cate un Chihuahua, spalati, tunsi, ingrijiti. In prima faza, mi-am zis ca sunt caini vagabonzi, dar totusi…chiar si cainii vagabonzi sunt speciali aici?!
Am inteles, mai tarziu, ca sunt caini cu stapani, care ies din curti, singuri, la cate o plimbarica. Asa se explica si faptul ca Fox Terrierul era intotdeauna grabit, parca nerabdator sa ajunga la o intalnire si nu avea timp de joaca. 🙂

As tot povesti, insa sunt sigura ca v-as plictisi, asa ca mai bine las fotografiile sa vorbeasca in locul meu. Enjoy!

foto credit: tinas.ro

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply