Pasesc usor pe covorul portocaliu-galbui de pe asfalt. Ninge. Ninge cu petalele florilor de tei. O ninsoare deasa, dar cu o aroma innebunitoare. Vantul sufla cu furie si in enervarea lui, florile de tei au ales sa danseze parca facandu-i in ciuda. Admir spectacolul natural, neregizat, din jurul meu, zambesc si imi vad de drumul ce mi se deschide in fata, intr-un Bucuresti cald, dar parca astazi mai putin inabusitor, de mijloc de iunie.
Sunt martor al unei improvizatii fara cusur.
Aleile parcului au, de o parte si de alta, drept strajeri, castanii. Florile lor albe, ca niste fluturasi asezati sa se odihneasca, formeaza un al doilea covor, suprapus parca. Nu pot sa le rezist. Imi las incaltarile pe bordura, asa cum noi, balcanicii, facem atunci cand intram in casa si cu talpile goale simt fiecare fir de iarba, fiecare floricica de castan. Copacii danseaza, unduindu-se pe muzica vantului, pasarile canta, iar eu, din nou, sunt spectator al unui spectacol gratuit, oarecum exclusivist, numai pentru suflete calde si, uneori, usor triste.
Zambesc iar, ridic privirea catre cer si vad soarele mijindu-se printre crengile acoperite de frunze si flori. Se joaca cu mine, cu obrazul meu, cu pielea mea, cu parul meu. Am uitat de toate tristetile, de toate amaraciunile, de toate…si de toti. Acest spectacol minunat mi-a uscat lacrimile si mi-a ridicat colturile gurii, cu un sarut suav pe suflet. Un sarut cat pentru o vara intreaga. As vrea sa spun cat pentru o viata, dar nu pot. Sunt egoista. Mai vreau, inca unul si inca unul si tot asa, an de an, pana la final. Din vara vietii pana in toamna ei.
Ma intind in iarba, inconjurata de flori, gaze si pasari. Simt racoarea pamantului in aceeasi masura in care simt caldura soarelui, dar vantul, oh, vantul imi da aerul necesar atunci cand mi se taie respiratia de la atata frumos. Inchid ochii si ascult natura. Uit complet ca sunt in mijlocul unui mare oras. E atat de multa liniste! Respir. Atat. Ca-ntr-o medidatie, imi urmaresc doar respiratia. Daca vreun gand, fie el si bun, imi strabate mintea il alung respirand adanc, imbatandu-ma astfel cu tei, castani si iarba tunsa.
E nebunie. E betie. E absolut. E tot ce vreau acum. 
