De obicei dau titlul unui material după ce îl scriu. De data aceasta, am pus titlul înainte.
După ce l-am scris, involuntar mi-au lăcrimat ochii. Pare a fi titlul unui poem de dragoste și, până la urmă, este unul. Dragostea unui copil pentru mama lui. Pentru că, deși buletinul îmi arată altă cifra, sunt copilul care-și plânge o mare iubire: iubirea pentru bunica sa. Știu, pare a fi o inadvertență, însă nu este. M-a crescut de la o luna până când s-a stins și atunci poate fi numită „mamă”, chiar dacă nu mi-a dat ea naștere. A născut în mine alte lucruri, a născut în mine valori, iubire, frumos.
Lacrimile se întrec pe obrazul meu făcându-și grăbite drum spre barbie. Încerc să mi le mai stăpânesc, respir adânc, dar în zadar.
Este o săptămână sesibilă pentru mine și pentru familia mea. Noi toți am iubit-o și am respectat-o enorm. Era o femeie strașnică. A trecut prin multe, foarte multe. După o copilărie grea, prin Război, apoi foametea de după, se căsătorește de tânără. Are doi copii, însă ea însăși este o copilă. „Așa erau vremurile”, îmi spunea când stăteam la povești. Apoi, pentru că a mama îi moare fulgerător la numai 50 de ani de inimă frântă, zicea ea, îi rămân în grijă și 3 dintre frații ei, care erau minori. Dar ea avea deja doi copii. Nu a disperat, ci a luat lucrurile așa cum au venit. Rând pe rând, unul câte unul. Și-a construit o casă cu mâinile goale, la propriu. A făcut din toți oameni respectabili, ne-a crecut pe toți, copii, nepoți de la copii, nepoți de la frați și surori. La 38 de ani mai are un copil, dar din păcate moare înecat în răul Bârlad, 10 ani mai târziu.
Aceasta a fost tragedia care ne-a marcat familia. Aveam atunci numai 4 ani și am rămas fără „sora mai mare”. Mătușa mea avea doar 10 ani când a pierit în apele răului. De atunci, bunica și-a canalizat toată atenția și toată iubirea către mine. Am crescut cu amintirea Dorinei, iubind-o mereu și pomenind-o la tot pasul de-a lungul vieții.
Pierderea copilului, durere pe care a purtat-o până a trecut într-o lume mai bună, a apropiat-o mai mult de biserică și de Dumnezeu. Copilăria mea a fost, în cea mai mare parte, legată de tot ce înseamnă rânduieli, tradiții, rugăciuni creștin ortodoxe.
Pe 25 februarie se împlinește un an de când am rămas fără ea. Vorbeam cu ea o dată pe săptămână, iar duminica dimineață o sunam pe cameră ca să bem cafeaua împreună. Așa, de la distanță. Era ziua când eram eu liniștită și puteam să stau cu ea fără să fiu întreruptă de nimeni.
Ultima dată când am vorbit cu ea era în spital. Chiar am râs împreună. Era rău, știam, dar am sperat până în ultima clipă că își va reveni, așa cum se mai întâmplase și înainte. Doar că m-am înșelat.
Este un an de când nu i-am mai auzit râsul frumos și sincer, un an fără vorbele calde care-mi mangaiau sufletul, un an fără poveștile ei uneori triste, alteori amuzante.
Un an fără tine, mămica mea. Un an fără noi.
