Uneori, fară motiv anume, simt nevoia să fiu mai aproape de Dumnezeu. Am un fel ciudat, cred eu, de a-mi exprima uilinta și respectul pentru tot ce înseamnă divin. Nu merg la slujba de duminică săptămânal, dar atunci când merg o fac mai mult pentru rugăciune și mai puțin pentru a asista la slujbă.
De micuță, bunica mea după mamă mă ducea la toate slujbele de la biserică, cele de Duminică, de Sărbătorile cu cruce roșie în calendar, de Paște, de Craciun, Hram și tot așa. Nu am lipsit de la nicio o slujbă până pe la 18-19 ani, când am venit în București, la facultate. Stiu și acum, pe dinafară, căci genetica m-a înzestrat cu o memorie extraordinară, toate rugăciunile, cântările bisericești și rânduiala unei slujbe. Și, credeți-mă, nu mai sunt chiar atât de tânără. Mă cunoașteau toți din parohie și îi cunoșteam pe toți. Pentru toți eram fata lu’ Mărica – bunica mea.
Când am ajuns în București lucrurile s-au schimbat. Rugăciunile le duc cu mine peste tot, nu doar la slujbe. Cred că pot să număr pe degete de cate ori am stat la o slujba de la început până la sfârșit, în cei peste 20 de ani de când locuiesc aici. Am acasă un colțișor cu icoane, candelă și cățuie și îmi fac cele „trebuincioase” sufletului în propria initimitate.
Necesitatea de a-I fi mai aproape
În liniștea casei, unde e doar sufleul meu și El, mă rog sau mulțumesc, îmi plâng durerile și apăsările, zi de zi. Dar uneori, așa cum spuneam, fară un motiv special, simt că trebuie să merg mai aproape de casa Lui. Nu înțeleg prea bine de ce. Cred câteodată că fie e pornirea aceea din vremea când bunica mea mă lua cu ea, fie biserica a rămas ca o firimitură sau, mai degrabă, ca o sămânță sădită de devreme în sufletul meu, ce a rămas acolo pentru totdeauna și care, la cel mai mare greu sufletesc, zvâcnește și îmi poartă pașii către ea. Aici, îmi dau cu pomadă pe suflet și apoi îmi pansez rănile. Deși rămân cicatricile, rănile nu mai sunt acolo, pentru că El și timpul mă ajută mereu.
Martori tăcuți și prețuiți
Pe lângă factorul spiritual, îmi place să descopăr istoria bisericilor și a mănăstirilor în mod deosebit, să le descoper pe ele, ca adevărate marturii ale neamului și religiei în care m-am născut și în care trăiesc încă. Nu le mai stiu numărul, dar sunt multe. Fiecăreia îi atribui ceva special, o caracteristică, un detaliu.
Sâmbăta aceasta, de dimineață, pașii m-au dus la Mănăstirea Antim, ctitorită de marele cărturar Antim Ivireanul și una dintre vechile și frumoasele mănăstiri ortodoxe din București. Când mă gândesc la ea, primul lucru care îmi vine în minte este ușa de la intrare, o bijuterie sculptată de însuși Mitropolitul Antim Ivireanul. Nu o să vă povestesc acum istoria acestei mănăstiri, deși am avut acest impuls, trebuie să recunosc, va las pe voi să o faceți.
Vă las doar, mai jos. câteva fotografii, pe care le-am făcut cu telefonul.
credit foto: tinas.ro
….
