Cu gandul la o picatura de nectar

Ne-am trezit de pe o zi pe alta ca vietile ne sunt puse pe hold. Stiam ce se intampla in lume, in China sau Italia, dar ne gandeam ca noi nu vom fi afectati. Asa se intampla de obicei. Noua nu ni se poate intampla, e la ei nu la noi, treaba lor, nu e treaba noastra si tot asa.

Doar ca acum ni s-a intamplat. Ne-a lovit si ne-a lovit rau, iar urmarile loviturii incep sa se vada in fiecare zi, mai mult si mai mult si stim ca pana se va termina si mult timp dupa, ne va fi foarte greu. De parca nu trecea poporul asta prin atatea!

Ne plangeam de rutina, ca facem in fiecare zi aproape aceleasi lucruri. Hm, ce sa vezi?! Acum rutina ne e si mai restransa. Cam la nivelul locuintei noastre.

Ne-am cumparat multe haine, incaltari pe care acum le tinem in dressinguri. La ce ne folosesc? Tot un tricou si niste pantaloni scurti, poate, folosim.

In fiecare dimineata, dupa ce ma trezesc, deschid larg fereastra de la dormitor si constat, cu fiecare zi care trece, ca teiul din fata geamului are din ce in ce mai multe frunze si mai mari. Ultima data cand am iesit din casa a fost in 9 martie. Atunci, teiul meu nu avea nici macar o frunzulita. In toata nebunia asta, ma gandesc ca macar daca ma prinde luna mai in casa, o sa am mirosul de tei aproape.

Imi pare rau ca nu ma pot bucura de copacii infloriti. Imi pare rau ca nu pot sta pe o banca in parc la soare, pe langa straturile de flori colorate de primavara. Imi pare rau ca nu pot sa merg de Pasti sa imi imbratisez bunica, sa ii sterg lacrimile de pe obraji si sa ii alung gandul ca nu ma va mai putea imbratisa pentru ca e batrana.

Imi pare rau ca nu mai pot sa visez, de fapt ca nu mai am curaj sa visez, pentru ca in spatele mintii mele exista temerea ca ar ramane atat, doar un vis, care nu are nici cea mai mica urma de speranta.

Imi scutur gandurile sumbre si ma incurajez spunandu-mi ca este imposibil ca tot ce fac acum sa fie in zadar. Imi repet, iar si iar, in gand, ca toate vor trece si imi voi aduce aminte de aceste zile ca de un cosmar din care m-am trezit foarte speriata si care a lasat urme, dar din care am invatat.

Am inteles cat de important este sa ne pretuim semenii, pe cei care ne ingrijesc si care sunt mereu langa noi sa ne intinda o mana de ajutor.

Am inteles ca trebuie sa respectam natura, sa fim mai atenti cu ea si sa o ingrijim. Daca noi avem grija de ea si ea va avea grija de noi.

Am inteles cat de important este sa dai la o parte laptopul sau telefonul si sa iti asculti copilul cu amandoua urechile atunci cand ne intreaba ceva.

Am inteles cat de importanta este pentru copii o imbratisare si un “te iubesc!”.

Am inteles ca iti poti indrepta greselile si ca poti trai in armonie cu sufletul tau numai daca vrei. Ca poti sa faci ce-ti doresti, fara sa ii ranesti pe ceilalti.

Am inteles ca voi putea gusta din picatura de nectar care-mi va indulci buzele, acele buze care vor saruta din nou si vor putea spune “te iubesc!” fara ca vreun nor sa imi umbreasca sufletul.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.