„Incalta-te cu pantofii mei si parcurge drumurile pe care le-am parcurs eu”

Superficialitatea este, de cele mai multe ori, preferata de oamenii din jur si desi incerc, asa cum pot, sa ma incadrez in „peisaj”, nu imi iese. Pentru mine e mai putin important sa strig in gura mare brandul preferat de jeans sau de genti, de exemplu, bautura de sute de lei, cel putin, sau vacantele in tari mai mult sau mai putin exotice.
Recunosc, sunt altfel, mult prea directa si prea transanta in exprimarea parerilor, fara pisiceli si miauneli lalaite. Sincer, uneori imi pare rau ca nu sunt si eu asa, sa ma pot pierde in multime. Cred ca asta este si unul din motivele pentru care se mai dau ochii peste cap sau se schimba priviri malitioase.
Am trecut prin atatea, inca de micuta, am suferit din cauza problemelor de sanatate si a ipostazelor, nu tocmai fericite, in care am fost pusa de viata, am luptat pentru fiecare capat de ata, fara ajutorul cuiva, calindu-ma, cazand, dar ridicandu-ma de fiecare data si am fost capabila sa merg mai departe, asa, cu „coatele si genunchii juliti”. De foarte multe ori toate aceste lucruri ma fac sa fiu in ochii altora, a celor care nu ma stiu, ca fiind dura, rece, distanta si chiar aroganta.
Zilele trecute eram usor otarata ca nu stiam cum voi trece peste niste schimbari din viata mea si cum prima senzatie a fost una de disconfort la nivel sufletesc, mi-am spus ca nu e momentul sa mai despic firul in patru, ci sa las, ma degraba, timpul sa rezolve tot. La prima vedere, se poate spune ca am ales calea cea mai usora, insa, in realitate, a fost cel mai intelept lucru pe care-l puteam face.
De data aceasta mi-am pus in gand sa las destinul sa se implineasca, oricare ar fi el, acceptandu-l resemnata. Nu mai vreau sa ma mai framant pana la epuizare, asa cum am facut de fiecare data, nu mai vreau sa ma placa toata lumea, pentru ca sunt asa cum sunt si cum este fiecare dintre noi, cu bune si cu rele. Ce e important astazi este „cuibul” meu, faptul ca la sfarsitul zilei sunt impacata cu mine, ca niciodata nu am ranit pe cineva in mod constient, ca mi-am ajutat semenii cum am putut, ca astazi pot sa merg fara sa ma ghidez dupa linia zidurilor, ca zambetul mi-e larg si sincer atunci cand e, iar cand tristetea mi-e adanca, se citeste pe fiecare bucatita a chipului meu. Si, ce e mai important, in realitate singurul important din toata existenta mea: copilul meu. Seninatatea chipului sau, faptul ca e sanatos si in curand ma va intrece in inaltime, ca sufletelul lui pur emana numai caldura si iubire in jur e asigurarea ca Dumnezeu m-a binecuvantat si ii multumesc pentru asta in fiecare zi.
Asadar, poate ca ar fi indicat ca inainte sa radem, sa judecam sau doar sa dam ochii peste cap, sa ne vina in minte cuvintele lui Luigi Pirandello: „Inainte de a-mi judeca viata, inainte de a vorbi despre mine, incalta-te cu pantofii mei si parcurge drumurile pe care le-am parcurs eu. Traieste-mi durerile, indoielile, bucuriile. Traieste-mi anii pe care i-am trait si cazi acolo unde am cazut eu, si ridica-te asa cum am facut-o eu.”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply