Eminescu – 167 de ani. Marturii si corespondente

O calatorie in timp cu ajutorul scrisorilor si marturiilor marilor oameni de cultura contemporani poetului, mi s-a parut mai potrivita, astazi, la implinirea a 167 de ani de la nasterea acestuia. Ce poate fi mai frumos decat un crampei din atmosfera acelor timpuri?!

I. L. Caragiale despre momentul intalnirii cu poetul in “Amintiri despre Eminescu – In Nirvana” – 18 iunie 1889

“(..)Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
– Ma recomand, Mihail Eminescu.
Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani!
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase … Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.
– Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis … Am aflat eu ca dumneata ai si scris.
– Da, am si scris.
– Atunci – si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie – fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecat. Era o bucata dedicata unei actrite de care el era foarte inamorat … D-abia mai tiu minte. Stiu atata, ca era vorba de stralucirea si bogatiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariata … cam asa ceva. Poezia aceasta imi pare ca s-a publicat prin ’68 sau ’69 in Familia din Pesta.”

Ioan Slavici – “Amintiri”, capitolul – Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata

“(…)Ceea ce-i apropia sufleteste era atat potrivirea in ganduri si in simtaminte, cat si credinta in izbanda, si a fost un timp cand ei erau oarecum nedespartiti si mereu doritori de a se lumina unul pe altul.
Indeosebi Caragiale, nascut in ceas bun, ar fi fost in toate imprejurarile un om insemnat; el n-ar fi putut sa fie ceea ce a fost daca n-ar fi trait o parte din viata sa impreuna cu Eminescu, care pentru dansul era o nesecata comoara de stiinta si de indemnuri binecuvantate.
Ca sa-si faca parte din comoara aceasta, el il zgandarea pe Eminescu, puindu-se in pizma cu el.
Voia, bunaoara, sa se dumireasca asupra filosofiei lui Kant, ale carui scrieri nu era in stare sa le citeasca.
– Mai – ii zicea lui Eminescu – drept sa-ti spun, mie Kant al tau mi se pare un mare moftangiu.
Eminescu, indignat ca el indrazneste sa vorbeasca despre Kant, pe care nu-l cunoste, se intetea si-i vorbea ceasuri intregi despre filosofia lui Kant si despre rostul ideilor lui in istoria filosofiei.
Caragiale ca sa-l tie mereu cald, era totdeauna nedumerit si pornit spre contraziceri.
– Bine, omule – ii zicea cateodata Eminescu, dar mai deunazi erai de alta parere.
– Stii ca ai haz? ii raspundea Caragiale. Cum am mai putea sa discutam daca am fi amandoi de aceeasi parere?
Eminescu se supara, dar urma cu ravna indoita, si in felul acesta trecea stiinta de carte de la Eminescu la Caragiale si se apropiau din ce in ce mai mult unul de altul. In acelasi timp li se dedeau insa pe fata si deosebirile de vederi si de temperament.”

Iacob Negruzzi – “Amintiri din Junimea”

“Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis: “Buna ziua, domnule Eminescu!”. Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:”Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
– Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata?
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
– Chiar el.
– Vedeti ca si eu v-am cunoscut.
La auzul numelui meu, latit intre tinerimea studioasa din cauza Convorbirilor literare, studentii romani din cafenea se gramadira imprejurul nostru si Eminescu mi-i facu cunoscuti. Cei mai multi erau din Transilvania si Ungaria, cativa din Bucovina.”

Ion Creanga catre Mihai Eminescu – sursa: ro.wikisource.org

“Badie Mihai,

Ce-i cu Bucurestiul de ai uitat cu totul Esul nostru cel oropsit si plin de jidani. O fi musai viata burlaceasca pe acolo, dar nu se cade sa ne uiti prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus ca si cu dansa faci ca si cu mine. De ce? Ce rau ti-am facut noi? De Craciun te asteptam sa vii.
Tinca a pregatit de toate si mai ales sarmahle care tie iti placeau foarte mult.
Eu am inceput, de, ca prostul, sa scriu draga Doamne o comedie. Cand voi ispravi-o nu stiu. Atata stiu, ca subiectul e copiat, asa cum prea bine stii ca pot copia, e luat din viata de mahala, unde stau de cand am parasit Humulestii.
M-am intalnit cu fratele Conta.
La Esi ninge frumos de ast-noapte, incat s-a facut drum de sanie.
Ciricul parca e mai frumos acum.

Vino, frate Mihai, vino, caci fara tine sunt strain.

Te sarut pe frunte,

Ion Creanga”

Ion Creanga catre Mihai Eminescu – sursa: ro.wikisource.org

“Badie Mihai,

Slava Domnului c-am primit vesti de la tine. Eu te credeam mort si ma luam de dor cu amintirile. Cand erati in jurul meu, tu, Augura, cel blestemat, Conta si altii cari acum va fuduliti prin capitala alaturi cu ciocoii, manca-i-ar cainii, ca sunt fiii lui Skaraotki si pe voi norocul si binele.
De ce lasi pe Veronica sa se zbuciume? Te-am asteptat de Craciun sa vii, dar… besteleu, festeleu, ca nu pot striga valeu, si cuvantul s-a dus, ca fumul in sus si de venit n-ai mai venit… aferim… Dar noi, adica Ienachescu, Raceanu si alti musterii pentru mancarica si bauturica buna, am tras un bairam de cel turcesc cu vin grecesc de la Amira. Apoi, ne-am dus cu sania afara din oras, si acolo pune-te din nou masa. A doua zi la fel, de-abia a treia zi ne-am zburatacit ca vrabiile fiecare pe la vatra lui. Acum stau langa horn cu pisicile mele si mai pun randuiala in cele insemnari.

Tu te certi cu politicianii prin “Timpul”; ce-ai patit de te-ai facut asa razboinic?

Sanatate si voie buna!

Ionica”

Eminescu catre Veronica Micle – februarie 1880 sursa: ro.wikisouce.org

“Draga mea Veronica,

Ca eu sa nu-ti scriu e de înteles. Bolnav, neputand dormi noptile si cu toate astea trebuind sa scriu zilnic, nu am nici dispozitie de a-ti scrie tie, careia as vrea sa-i scriu inchinaciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp si nu esti bolnava sa nu-mi scrii e mai putin explicabil. Tu trebuie sa fii ingaduitoare cu mine, mai ingaduitoare decat cu oricine altul, pentru ca eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociti din lume.
Si tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea graitor de adevar, multi ma urasc si nimeni nu mă iubeste afara de tine. Si poate nici tu nu m-ai fi iubit catusi de putin, daca nu era acest lucru extraordinar in viata mea care e totodata o extraordinara nenorocire. Caci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, sa se adapteze cu imprejurarile si sa prinza din sbor putinul noroc care il da o viata scurta si chinuita, și eu nu am facut nimic din toate acestea, ci te-am atras inca si pe tine in cercul meu fatal, te-am facut partasa urei cu care oamenii ma onoreaza pe mine. Caci acesta e singurul reazim al caracterului meu – ma onoreaza ura lor si nici nu ma pot inchipui altfel decat urat de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie sa ma banuiesti, tu rămâi cum ai fost si scrie-mi. Tendinta mea constanta va fi de a-mi implini fagaduintele curand ori tarziu, dar mai bine tarziu decat niciodata.
Sunt atat de trist si e atat de desarta viata mea de bucurii, incat numai scrisorile de la tine ma mai bucura. A le suspenda sau a rari scrisorile tale m-ar durea chiar daca n-ai mai iubi pe mine.

Scrie cu degetele pe cari le sarut.

Veronica Micle catre Eminescu – 15 martie 1880

“Mitule Baet iubit si dragalas,
Azi ti-am mai scris o scrisoare, nestiind ca voi primi un raspuns de la tine, tu iara incepi cu gelozia ta traditionala si de trista amintire. Bine Mitule, nu recunosti tu ca hachitele cochetariei mele e o consecventa naturala si e mai mult o compensatie si mai bine zicand un cer mai senin dupa o lunga suferinta fizica si sufleteasca care am avut-o toata iarna si iti spun drept mai umplu pustiul vietii care-l (text lipsa) dar o nitica cochetarie da-mi voie sa o practichez, e ceva atat de innascut in mine si care nu e deloc afectat.
Cu aceasta te sarut, te pup Miguel, Miguel si te rog sa-mi scrii ca de nu e pozna mare, ma fac si mai cocheta par desespoir. Mitule, sunt adevarat putin cam vesela, imi pare ca am nascut din nou!
Te pup, te sarut dulcele meu amant si fiitor barbatel.

Veronica”

Fragment din nuvela Cezara, publicata de Eminescu in 1876

“Cezara catre Ieronim

Iarta dac-o femeie iti spune ca te iubeste. O femeie frumoasa si tanara, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu… tu esti atat de mandru, stii a privi atat de rece…Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea -iubite! De ce sa mai imbrac amorul cu valul rusinii… cand te iubesc, cand as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi intr-un colt al casei in care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat: dar cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvant, ca as tacea privindu-te, daca m-ai iubi si tu pe mine. Știu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este… Ce se petrece in acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu… numai eu. Și stii tu cum ma cheama?

Cezara”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply