Isi intoarse privirea si atunci il vazu. Era acelasi. Asa cum il stia numai ea. Aceeasi privire, aceiasi ochi, aceeasi gura, aceleasi buze… Ii cunostea fiecare clipire, fiecare respiratie, fiecare expresie. Il stia mai mult decat se stia pe sine. Ii cunostea trupul si sufletul, asa cum numai ea ar fi putut sa-l stie. Era el.
Il adora, iar el stia acest lucru. Ii zambi usor, insa niciun muschi nu i se misca. De fiecare data, privirea lui era ca un cutit infipt in inima. Isi intoarse capul, ferindu-se parca. Nu voia sa vada focul din ea, un foc ce o ardea continuu pana la parjolire. Isi propusese sa nu se mai uite in ochii lui niciodata. Nu putea suporta raceala din privirea lui, lipsa lui de reactie, atunci cand o vedea. Se intreba, mereu, cum poate un om care intr-o zi te face sa te simti cea mai frumoasa femeie din lume, sa se schimbe atat de mult. Cum poate cineva care isi deschisese larg ferestrele sufletului sa le inchida pentru totdeauna? Cum e posibil sa lovesti acolo unde ai sarutat? Nu gasea raspuns. De altfel, se gandea ca in timp aceste intrebari au devenit retorice.
“Ce ironie!”, isi spunea. Ce repede se transforma o femeie dintr-una inteligenta intr-una atat de toanta! Cum te transforma afectiunea, de orice fel!
Nu se gandea ca vreodata o sa fie pusa la punct in acest mod. Nu mai stia in ce moment se ratacise si, de atunci, tot cauta drumul. Dar nu pe cel care ar fi dus-o inapoi, ci pe cel pe care ar fi putut calca cu incredere, cu zambete largi, cu veselie. Asa cum era ea, de fapt.
Bajbaia intr-un haos, intr-un intuneric rece, fara sens, in cautarea unei fisuri prin care sa intre o mica raza de lumina, sa-si poata gasi drumul. Drumul ei.
Dar nu putea. Ii venea sa ii caute din nou privirea, sa ii zambeasca iar, asa cum ii placea si lui, si sa i se arunce in brate. Sa-l intrebe iar, si iar: “De ce??”
Dar, in loc sa faca ce-si dorea cu toata fiinta ei, se rasuci pe calcaie si pleca in directia opusa lui. Stia ca rataceste inca si ca o sa mai aiba mult de ratacit.
