In urma cu 17 ani am inceput o relatie speciala cu Mos Nicolae. Mi-a dat un cadou pretios, mi-a dat viata, din nou. Sau poate ca e mult spus, cred ca mai corect ar fi sa spun ca a avut grija sa imi traiesc viata. De atunci, ea, viata mi-a dat si mi-a luat, am fost fericita si nefericita, la fel ca toti oamenii. Insa un lucru il fac in fiecare an de Mos Nicolae. Aprind o lumanarica si ii multumesc.
Asadar, intamplarea a avut loc, asa cum spuneam, in urma cu 17 ani, chiar in ziua de Mos Nicolae. Eram in anul I de facultate si am plecat, cu mai multi colegi de camin, la munte. Cu nasul, asa cum se face in studentie. Ne-am cazat la Predeal, 20 de insi intr-o camera. Super distractie, cum se putea altfel? 🙂 Dar unde distractia e multa, mintea e putina. Cel putin in cazul meu. Am plecat toti, din Predeal la Sinaia, sa urcam multele pana la cota 2000. O mai facusem. Nu era zapada la poalele muntelui. 
Ba chiar am cules flori si mi le-am pus la caciula, sa fiu sic. Liberi si plini de viata, nu mai simteam oboseala. Spre seara, am ajuns in varful muntelui, am stat la un vin fiert si niste cafele, acolo sus. Era zapada. Pana sa plecam noi, telecabina nu mai circula. Asadar, trebuia sa si coboram, caci de dormit dormeam in Predeal. Zburdalnica si fara minte, dar sic, cu flori galbene la caciula :), am inceput sa ma dau pe o punga de chips-uri, pe post de sanie. Acolo, la cota 2000. M-am dat de vreo doua ori, insa a treia oara, nu m-am mai putut opri. Si m-am tot dus, lovindu-ma de toate stancile, acoperite de zapada si gheata. Insa, cred eu, ca Mosu’ a avut grija de mine. M-am oprit, brusc, la marginea prapastiei. In partea stanga era un abis. Nu mi-am rupt nimic, doar haina cum m-am dat pe gheata, insa fata mea…era groaznica. Toata partea dreapta a fetei era fara piele. Am coborat muntele asa. Am luat iar trenul si am ajuns la pensiunea unde eram cazati. Am stat cu cartofi reci la ochi, mi-am pus comprese cu ceai de musetel peste rani. Iar in doua saptamani fata mea era aproape refacuta. Ranile erau numai de suprafata. Nici macar nu a mai contat asta. Ce conta, era faptul ca nu m-am dus in prapastie.
De atunci, ii multumesc Mosului in fiecare an ca a vut grija de mine. Nu astept cadouri. Nu vreau nimic. Mi-a dat el cel mai de pret lucru.
P.S. In caderea mea, florile nu s-au miscat de la caciula 🙂
