Nenea Iancu s-a indragostit pe loc de ea. Avea 24 de ani si era imaginea mai multor carti postale din perioada Belle Epoque. 
Era fiica lui Gaetano Burelly, cel care fusese in perioada 1853-1858 arhitect al orasului Bucuresti. Caragiale a cunoscut-o 1888, chiar in fata Teatrului National, al carui director era. Venise la teatru sa isi caute un bilet la spectacolul divei Sarah Bernard. Domnisoara zvelta, bruneta si cu un aer special, amatoare de mondenitati, l-a cucerit imediat pe Nenea Iancu. Un an mai tarziu, se casatoreau. Viata lor de familie a fost una frumoasa si fericita. Doamna Caragiale se remarca prin discretia ei. Spunea mereu ca de fapt, in spatele glumelor si ironiilor sotului era multa tristete. Tristete pe care numai ea stia sa i-o alunge, cu mult tact, un zambet sau o muzica buna. Cand s-au casatorit, Caragiale il avea pe Mateiu, fiu pe care Alexandrina l-a crescut ca si cum era al ei. Impreuna au mai avut inca doi copii: Luca si Ecaterina.
Cand copiii au crescut, au calatorit in Europa, in 1905 s-au stabilit la Berlin. Sustinator al lui Take Ionescu si membru important al partidului conservator-democrat, Caragiale isi dorea un mandat de parlamentar si in 1908 calatorea frecvent intre Bucuresti si Berlin. A murit in 1912, sotia i-a supravietuit mai mult de 4 decenii si in 1945 a inregistrat un disc audio, cu amintiri despre sotul sau.
