Despre fericire in vremuri de razboi

Zilele trecute mi-am adus aminte de Eliade si a lui „Oceanografie”, „Despre fericirea concreta” pe care incearca sa ne-o dezvaluie prin 1934. Cat de frumos spunea Eliade acolo, chiar daca i se parea un subiect „atat de plat”, indemnandu-ne la realism, la abandonul idealurilor si visurilor specifice vremurilor de demult!

Astazi, spusele lui Eliade sunt, poate, mai actuale ca niciodata. Avem nevoie si trebuie sa traim si sa simtim in concordanta cu realitatea din jurul nostru.
Alergam zilnic dupa fericirea noastra. Ne proiectam mental iluzii si facem, de cele mai multe ori, tot ce ne sta in putinta sa le transformam in realitati. Dar ce nu stim sau, mai corect ar fi, ce nu luam in calcul este faptul ca fericirea vine cand ne asteptam cel mai putin, exact la fel ca si nefericirea. Realitatea pe care noi ne-o dorim este mai mereu alta decat cea adevarata.

Dar, mai putem vorbi oare despre fericire cand la cativa kilometri de noi rachetele, gloantele rascolesc pamantul, sfarteca trupuri, ciuruie spirite?

Iata care este, astazi, realitatea… 
Nu mai poti fi fericit niciodata dupa ce vezi un copil care merge singur, plangand, cu o sacosa de plastic tarand-o dupa el, fara sa stie unde si, mai ales, de ce…
Sa vad acel copil mi-a frant sufletul in mii de bucati. Am aflat ulterior ca in urma lui, la cativa metri, era o parte din familia lui, dar chiar si asa, imaginea copilului acela suferind ma urmareste.

Si atunci, unde sunt idealurile, visurile si toate acele „abstractiuni”, cand avem o astfel de realitate? Toate se risipesc si se imprastie pana la disparitie in cele mai indepartate colturi ale fiintei.

Concluzia e tot la Eliade: „Cati suntem gata sa ne sacrificam viata pentru fericirea unuia singur (caci numai unul singur este intr’adevar concret) dintre acesti batuti de soarta? Si cati putem ramane, pana la sfarsit, in implinirea acestei caritati? Ne-am nascut toti cu o superstitie; ca ne asteapta Iocuri mai bune sus, niciodata mai jos. Avem fiecare un ulcior cu uleiu, si in loc sa-l impartim opaitelor oamenilor sarmani, care putrezesc in intunerec, il pastram haini la piept, asteptand felinarul farului pe care fiecare credem ca suntem meniti sa-l aprindem, sa lumineze lumea intreaga. Si in timpul acesta, oamenii mor langa noi.”