10 secunde si drumul spre fericire

Calca pe frunzele caramizii ce acopereau trotuarul. Zgomotul pasilor era infundat, caci de data aceasta tocurile nu se mai infigeau in asfalt, ci pe covorul ce se intindea in fata ei. Peisajul acesta tomnatic, era completat de lumina rosiatica din varful stalpilor, aliniati de o parte si de alta a bulevardului, asemeni unor soldati ce stau de straja.
Gandurile o asaltau si din cand in cand se intrezarea cate un zambet pe chipul sau.
Nu stia daca sa planga sau sa rada. Abia astepta sa il vada.
Trecuse atat de mult timp de cand nu se vazusera!
Era prima data, dupa cateva luni bune, cand aveau sa fie numai ei doi, singuri, departe de lume, de priviri, de toate.
Avea sa ii spuna atatea si atatea lucruri, dar in acelasi timp ea insasi voia sa afle multe altele de la el.
De cand o sunase, vocea lui rezervata, dar calda, ii rasuna, iar si iar, in minte. “Crezi ca ai putea sa ma strecori in agenda ta, intr-o seara, saptamana viitoare?”
Nu-i mai auzise glasul de cand plecase din oras, din momentul despartirii lor. Nu stia aproape nimic despre el, ci doar ca nu mai voia sa o vada pe ea, ca nu o mai iubea, ca ceva s-a frant, iar el nu putea sa mearga mai departe, tinand-o pe ea de mana. Acestea erau ultimele lui cuvinte. O lasase cu obrajii plini de lacrimi, cu inima rupta nu intr-o mie, ci intr-un milion de bucati.
Din ziua aceea, nu mai stia pe ce drum merge, nu mai stia cand e soare sau luna pe cer. Nu voia sa i se stinga acel foc din inima, nu voia macar sa incerce sa aprinda altul, nu suporta nicio alta atingere. Avea mereu tendinta nu doar sa respinga barbatul care se apropia mai mult decat considera ea, ci uneori chiar sa il impinga, sa o faca intr-un mod aproape brutal.
Ii lipseau atingerile lui, felul in care ii spunea ca o doreste, privirea, glasul, tot.
Hm, glasul lui…
Au fost suficiente 10 secunde, cat sa simta iar totul, poate mai intens, sa isi doreasca iar totul, poate chiar si mai mult, daca poate exista mai mult cand ai deja tot.
Era fericita, dar inima ii statea sa plesneasca, o simtea gatuita, parca ceva o strangea si nu ii permitea sa respire normal.
Mergea incet, din cand in cand mai dadea cu piciorul in frunze, imprastiindu-le, fara sa-i pese de cei care treceau pe langa ea.
Nu stia de ce voia sa o vada acum dupa atata timp, dar era sigura ca nicio lacrima nu va mai aluneca pe obrazul ei vreodata.
Mai avea doi pasi pana la locul intalnirii. Se opri, inchise ochii si inspira cu nesat aerul rece al toamnei.
“- Buna seara!”
Era el. Deschise ochii si vazu, din nou, fericirea.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Leave a Reply