Acolo, acasa…

Am fost acasa. La mama. Oriunde as umbla in lumea asta, chiar daca sunt in Bucuresti de atatia ani, intotdeauna “acasa” va fi acolo unde am alergat cu picioarele goale, am simtit pamantul, iarba, chiar si spinii, acolo unde am invatat sa vorbesc, sa iubesc, sa traiesc.
Acolo, acasa, m-am transformat intr-o luptatoare, am inteles cele mai importante principii de viata si am iubit si dorit cu atata voluptate incat niciodata nu as putea sa sterg asta din sufletul meu. Nici macar daca as vrea.
Am retrait zilele astea un amalgam de amintiri, daca e posibil o astfel de exprimare. M-au asaltat si mi-au acaparat simturile, m-au facut sa zambesc si sa lacrimez, in acelasi timp. Mi-am dorit sa pot da timpul inapoi. Of, cât as vrea sa pot face asta!
Desi s-au schimbat multe, esenta a ramas aceeasi.
Cand intru pe strada de la sosea, care duce spre casa mea, am un nod in stomac. O mare parte din viata mea e acolo. Aveam senzatia ca vad pana si autobuzul cu care ma intorceam de la liceu si dupa care ma uitam suspinand, pentru ca in el ramanea cineva drag, iar eu aveam sentimentul ca acel autobuz ne despartea de fiecare data, lasandu-ma pe mine si ducandu-l pe el departe de mine. Nu as fi vrut sa mai cobor vreodata, m-as fi dus pana la capatul lumii …
Cat de pura si naiva eram!
Eram convinsa ca pot sa schimb oamenii si lumea, ca o sa fiu iubita de acelasi baiat pana la adanci batraneti, ca odata ce gasesti iubirea nu o s-o mai pierzi si e suficient cat sa fii fericit o eternitate.
Cred ca par haotica acum, insa, cum spuneam, amintirile ma navalesc asemeni unei avalanse, aproape sufocandu-ma.
As vrea sa spun atâtea.
Acolo, acasa, sunt fericita si trista in acelasi timp. Am inima stransa de cate ori trec pe langa liceul meu, prin parc, pe drumul spre statia de autobuz, cand imi vad casa, camera mea plina de aerul iubirii si soba martora a atator soapte, vorbe calde, secrete, zambete largi si multe suspine. Mereu glumeam cu prietena mea draga de atunci si spuneam ca daca soba aia ar avea gura sa spuna cate a vazut si auzit, as intra-n belele.
Cand ajung acolo, acasa, redevin fata cu ochi ce zambesc si bentita in par, indiferent cati ani as avea, cat de citita sau plimbata as fi.
Ma opresc pentru ca nu as mai termina vreodata.

Am luat cu mine bucati de imagini, putine, de acolo, de acasa. Iata o parte din ele, sper sa va placa si voua!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply