Am intrebat-o cum e barbatul din visul ei.
“- Era inalt. Avea parul negru stralucitor, umerii lati si bratele calde, sa poata tina langa el cele o mie de femei din mine. Stia cand sa vorbeasca si, mai ales, cand sa taca. Imi scria versuri dulci si imi saruta fruntea incretita de atatea griji. Dar era doar un barbat si nu cel pe care mi-l doream.
Barbatul transpus in realitate ar trebui sa nu fie perfect, sa fie plin de defecte, sa nu stie sau, mai degraba, sa nu vrea sa stie cum sa se poarte mereu. Acest imperfect insa, mi-ar colora viata in toate culorile curcubeului, i-as spune cu inima plina “buna dimineata!” si i-as zambi cu toata fiinta mea, as elibera pasarea inchisa in pieptul meu de atata timp, datorita lui, pentru ca stie sa foloseasca intotdeauna cuvintele.”, imi spuse.
“- Dar este el barbatul potrivit?”
“- Nu, poate tocmai, pentru ca barbatul nepotrivit spune numai cuvintele potrivite.”
“- Si atunci? Cine e el? Barbatul din vis…”
“- Nu imi mai amintesc, pentru ca de la o vreme nu mai visez…”
Barbatul din vis
