Am pornit la drum cu speranta unei vieti minunate, plina de aventuri extraordinare. Am crezut ca pot muta muntii din loc, dar cred ca drumul a fost atat de anevoios, ca nici macar nu am mai ajuns la ei. Mi-am stabilit principii solide, m-am ghidat dupa ele, pana cand am ajuns sa incep sa le tai dupa lista. Mi-am construit vise, unul cate unul, pana au ajuns sa se spulbere, la fel, tot unul cate unul, exact in aceeasi ordine. Am vrut liniste, in loc de furtuna si astazi o urasc mai mult decat orice pe lumea asta. Am vrut sa fiu una si am sfarsit prin a fi doua. Momentele de adanca tristete sunt invers proportionale cu zambetele. M-am luptat cu problemele de sanatate si am sfarsit imbratisandu-le si acceptandu-le pana la resemnare. Cand vad cate-o lumina, oricat de mica ar fi ea, in intunericul necrutator, ma indrept cu pasi repezi spre ea, insa cu cat ma apropii, cu atat ea se indeparteaza, incat ajung sa cred ca e doar o himera.
Dar de fapt, cine sunt eu? Sunt o femeie normala, cu dorinte, vise, sperante. O femeie care-si doreste sa iubeasca, sa-i zambeasca sufletul in fiecare dimineata, careia ii place sa apartina, care-si doreste sa doreasca cu toata fiinta ei.
Cine stie, poate in cele din urma, primesc ceea ce merit. Poate ar fi trebuit sa parcurg drumul fara a ma gandi la munti, poate trebuia sa aleg furtuna, poate n-ar fi trebuit sa am principii, vise, sperante, poate…E tarziu sa mai schimb ceva? Nu. Categoric.
