De ce ne asezam gandurile pe “hartie” numai atunci cand lucrurile nu ne par a fi perfecte? De ce nu si atunci cand suntem fericiti? E mai bine pentru suflet sa te plangi decat sa strigi in gura mare ca esti fericit? Cat trebuie sa impartasesti din durere sau din fericire? 
In ceea ce ma priveste, atunci cand ceva imi stirbeste din implinirea sufleteasca simt nevoia sa imi deschid sufletul, doar un pic, asa, ca pe o terapie cred. Doar ca, nu e atat de simplu. Din pacate scrisul ajuta, dar nu rezolva sau vindeca, dupa caz. E ironic. E atat de greu sa ajungi la acel moment de fericire, iar cand trebuie sa vorbesti despre ea, e atat de simplu! Sa-ti strigi fericirea intregii lumi, o faci fara prea multe artificii, fara efort. Pe cand, in cazul tristetii, a neimplinirii, e taman invers. Atat de repede si de usor ni se intampla sa fim nemultumiti, poate nefericiti, dar in acelasi timp atat de greu si de complicat este sa vorbim despre aceste lucruri. Pe scurt, nu ma intreb niciodata de ce sunt fericita, ci de ce sunt nefericita.
Spre sfarsitul liceului, ca orice tanara care facea cunostinta cu premierele de tot felul, am inceput sa scriu versuri, dar le scriam numai atunci cand eram trista. Un amic, avizat de altfel, mi-a spus ca daca la tristete scriu asa, ar vrea sa vada cum scriu si cand sunt fericita. Acest lucru nu s-a intamplat niciodata. E prea putin de spus, parca, atunci cand esti fericit.
Dupa ani, am ramas la fel…
Printre randuri
