Stiu sau macar pretind ca stiu, cum iubesc femeile, dar niciodata nu m-am gandit cum iubesc barbatii. Si, asa cum e de asteptat, ma gandesc la cei pe care i-am cunoscut, cu care am intrat in contact, amical sau sub forma unor relatii. Acum nu stiu cum sunt in relatii cei care mi-au fost sau imi sunt prieteni. Dar macar stiu cam ce gandesc :D.
O caracteristica, sa-i spun, comuna a tuturor, ar fi aceea ca niciunul nu s-ar da inapoi de la o aventura. Am intalnit barbati care iubesc pasional, cu agitatia si zbaterile caracteristice unei astfel de iubiri, barbati care iubesc calm, linistit, fara zbateri, dar cu siguranta unei vieti comune indelungate. Barbati care iubesc si atat, care iau zi de zi ce li se ofera, fara sa ceara si fara sa dea prea mult, cred ca e vorba de soiul acela de iubire gen obisnuinta, adica: nu ma omor dupa tine, dar nici nu pot trai fara tine. Cam asta cred. Si, nu in ultimul rand, barbati care traiesc momentul, clipa, care nu se pot dezlipi niciodata de adolescenta, care nu se maturizeaza. Un soi de…baiatul mamei sa spunem, care ar vrea sa fie cu toate femeile din lumea asta, dar sa nu “fie” cu niciuna.
Acum, ce sa zic, poate ma insel. I-am tot categorisit aici si cu siguranta daca un barbat ar citi asta, mi-ar spune: “Nu o sa ne intelegeti nici voi, asa cum nici noi nu va intelegem”.
Ce cred eu este ca nu sunt atat de simpli relational, cum vor sa ne faca sa credem, ca si ei sunt la fel ca noi, dar poate ca se plang mai putin.
