Cine ma cunoaste, stie ca sunt foarte optimista si ca am un zambet sincer pentru fiecare, indiferent de situatie. Rad mult si imi place sa ii binedispun si pe cei din jurul meu, ori de cate ori pot.
Chiar si in momentele cele mai grele din viata mea, am avut puterea sa sper si sa ma ridic, cu propriile puteri si metode, fara sa supar pe cineva si, mai ales, fara ajutorul nimanui.
Nu am pretins ca sunt altfel decat arat celor din jur, nu sunt o snoaba si in mine nu e niciun oscior de rautate.
Chiar si atunci cand fara motive am fost pusa la zid, nu am ripostat foarte tare sau nu am facut-o deloc.
Cu toate acestea rautatile de tot felul ma epuizeaza. 
Mi-e ciuda ca oamenii in loc sa se ajute, sa intrebe inainte sa traga concluzii sau sa faca fel si fel de presupuneri, aleg sa arunce cu venin, mai ceva ca un sarpe.
Si apoi, la ce le e de folos? Ok, spui ceva urat despre cineva sau ranesti constient, jignesti, acuzi si dupa ce o faci tu cu ce te alegi? Cu ce te ajuta? Te simti mai bine un moment si, repet, apoi?
Nu pot sa inteleg. Mintea mea este incapabila sa inteleaga astfel de oameni. Cand am de a face cu astfel de situatii, prefer sa ma retrag in lumea mea si sa imi limitez interactiunea cu ei.
Cred ca e mai bine pentru ambele parti. Nu port pica, insa ceva nu se mai leaga si ramane acolo, undeva, in subconstient ca o umbra ce ma impiedica sa pasesc alaturi de astfel de oameni.
