A mai trecut o saptamana. O saptamana in care, in ciuda iernii, pe care nu o iubesc, cum am mai spus :), am reusit sa zambesc si sa ii fac pe altii sa zambeasca, sa ma enervez si sa enervez, sa rad, sa fiu ironica, rasfatata si tot asa…Am cunoscut oameni, unii simpatici, altii mai putin :).
Viata asta a noastra traita intre peretii unei corporatii, e plina de stari, de trairi. De la veselie pana la tristete, gasesti aproape de toate, chiar si in discutiile de la telefon ale colegilor, din care le afli intimitatile invariabil, desi sincer nu-i prea pasa nimanui, insa esti obligat sa le auzi, caci esti acolo. Imi place la munca, dar uneori am senzatia ca am devenit sclava obisnuintei. E clar ca nu sunt facuta sa stau acasa, in bucatarie trebaluind, desi surprinzator, imi place sa gatesc sau prin baie frecand gresia, desi fac asta de ani buni :D. Cum nu mai sunt singura si viata mea de acasa se invarte in jurul copilului, inca imi mai caut coltul meu de rai si incerc sa raman cu mine insami.
Intre job, casa, copil, probleme, nu prea imi mai amintesc si de sufletul meu. Desi imi fac timp pentru mine, nu e de ajuns, parca. Am nevoie de liniste, acea liniste care sa ma faca sa ma simt impacata. Mi-e dor de linistea aceea de la mama mea de acasa, uneori. De susurul raului curgand. Adolescenta fiind, stateam uneori pe malul apei. Nu departe de casa mea curgea un rau. Gasisem un petic de nisip atat de fin cu scoici. Petreceam acolo mult timp. Uneori citeam, alteori scriam cate ceva sau doar visam, insa de fiecare data imi ascultam sufletul. Nu am mai fost acolo, de cand am plecat de acasa. Nu stiu daca mai exista. Nici macar nu m-am intrebat vreodata cum a ajuns, acolo, nisipul acela fin si stralucitor. Acolo era coltul meu de rai. Acum nu-l mai am. Il tot caut, dar nu reusesc sa-l gasesc nicicum.
