Uneori, cuvintele tac.
Se adună în colțuri tăcute ale minții, refuzând să se așeze frumos pe pagină.
Le simt acolo, ca pe niște păsări speriate – știu că nu au dispărut, dar ceva le ține în loc.
Și-atunci, stau cu mine. Cu golul. Cu dorul de scris. Cu liniștea apăsată.
Poate că e doar un blocaj.
Sau poate e o formă subtilă de transformare.
E un fel de gol ciudat – nu neapărat lipsa ideilor, cât lipsa conexiunii cu ele. Și cu mine.
Încep să mă întreb de ce. Poate pentru că în ultima vreme trăiesc mai mult printre cifre, tabele, rapoarte. Îmi organizez totul în categorii, deadline-uri, eficiență.
Și când trăiești prea mult în lumea concretului, cuvintele încep să-și piardă din suplețe. Dexteritatea lor se tocește, puțin câte puțin, ca o pensulă uitată prea mult în apă.
Așa că da, ideile mai există, poate, pe undeva – dar parcă nu mă mai găsesc pe mine în ele.
Am închis laptopul. L-am deschis din nou.
Am făcut o plimbare scurtă, am ascultat o melodie, am scris o frază și am șters-o.
Nimic nu părea să funcționeze. Așa că am făcut ce evit de obicei: am scris despre lipsa de inspirație.
Scriu, chiar dacă pare banal. Scriu, chiar dacă nu sună „bine”.
Pentru că undeva, în tot haosul organizat din viața mea, vreau să-mi recuperez colțul de creativitate.
Vreau să-mi reamintesc cum e să mă joc cu cuvintele, nu doar să le aliniez logic.
Și poate că mâna care a uitat cum să scrie liber, poate învăța din nou. Încet, dar sigur.
Poate că inspirația nu vine mereu când o chemăm. Poate că uneori tot ce putem face e să recunoaștem blocajul, să-l așezăm în cuvinte și să-l privim în față.
Iar alteori, poate că exact asta e cheia: să scrii, chiar și despre nimicuri.
Să scrii când te simți debusolat, fără un scop clar, doar ca să te auzi din nou.
Pentru că scrisul nu e mereu despre a crea ceva mare. E și despre a-ți reconstrui vocea, literă cu literă.
A voastră,
Tina
sursă foto: pinterest.com
