In ultimii ani am iesit tot mai putin din casa. Am rarit iesirile in oras, la petreceri sau in teambuilding-uri. Sa tot fie vreo 10 ani. Niste probleme de sanatate, nu grave, dar sacaitoare, m-au fortat sa imi schimb stilul de viata si sa imi regandesc satisfacerea placerilor. Sunt lucruri pe care regret ca nu le mai fac – de exemplu sa fumez. Stiu, e un obicei nesanatos si costisitor. Am fumat de la 19 ani pana acum vreo 3 ani, cu o singura intrerupere, tot de vreo 3 ani. Imi lipseste, in mod deosebit, socializarea pe care fumatul o aducea cu sine. Ieseam la bere cu prietenii si fumam tigara dupa tigara, ca de baut…ce sa zic?! 🙂 Imi placea sa fumez. Imi placea totul, de la ritual pana la gestul de a duce tigara la gura.
Fumatul in sine are ceva senzual in el. Si astazi, recunosc, imi face placere sa simt miros de tigara amestecata cu aroma de cafea.
Apoi, treptat, m-am indepartat de unii oameni sau din contra m-am apropiat de altii. Asa e viata.
Peste doua zile, adica pe 9 mai, se implinesc exact doua luni de cand sunt autoizolata. Recunosc, mi-e teama sa ma expun, pentru ca situatia in care ne aflam nu e tocmai una in care sa bravam.
Ma gandeam zilele astea ca am rezistat eroic, fara macar sa ies pana la scara blocului. Si, ce e mai important, fara sa simt ca as avea nevoie de terapie. Sau, cel putin din cauza asta. 🙂 Bine, daca putem numi asta eroism. Nu mi-a fost foarte, foarte greu, poate tocmai pentru ca acele probleme de sanatate, de care vorbeam mai devreme, m-au fortat la un altfel de autoizolare.
E adevarat ca mi-as fi dorit sa am o curte in care sa stau afara, sa imi adie vantul in par si sa visez tolanita, ca o gaza iesita din iarna in bataia soarelui de primavara. Dar, cum stau intr-un apartament, am fost nevoita in toata aceasta perioada sa ma multumesc cu fereastra sau cu balconul. Mi-am facut rai din ce am avut. Si o sa ma mai folosesc de raiul asta probabil mult timp de acum incolo.
Noi, oamenii, suntem, asa cum spunea Aristotel fiinte sociale, iar fara societate nu mai suntem oameni. Eu cred ca totusi am ramas om, nu doar o fiinta care vietuieste intr-un spatiu inchis. In toata perioada asta, cred ca mi-a lipsit cel mai mult din societate nu neaparat intalnirea cu altii si socializarea cu acestia, ci mai degraba imbratisarile sau caldura oamenilor. Sunt o persoana foarte tactila cu cei pe care ii indragesc. Nu sunt rece deloc. Imbratisez si pup oamenii dragi. Socializarea o am, pentru ca exista telefoanele, internetul, apelurile video, dar e ca la iubirea de la distanta si asta mi se pare mai grea.
Din pacate, va trebui sa ma obisnuiesc asa pentru o lunga perioada de timp. Inamicul asta nevazut a castigat mult teritoriu in fata omenirii, un inamic caruia, intr-un fel sau altul, noi i-am dat putere, iar acum ca sa putem castiga acest razboi trebuie sa o luam pas cu pas, cu incredere in oameni si omenire in general, dar, mai ales, sa avem rabdare multa.
