Pentru ca suntem in preajma zilei de 8 Martie si este acea perioada a anului cand sarbatorim femeia, m-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa va vorbesc despre o femeie exceptionala: bunica mea.
Nu mi-ar ajunge o singura postare, poate ar trebui sa scriu un volum intreg, dar o sa incerc, atat cat ma pricep, sa ii fac portretul.
Nascuta la sfarsitul Perioadei Interbelice, in 1938, intr-o familie de tarani din sudul Moldovei, a supravietuit razboiului, comunismului, pierderii parintilor si a unui copil. Toate acestea au transformat-o, usor-usor, intr-o femeie apriga, hotarata, luptatoare, fara sa-si piarda tandretea, fara sa se inchida in sine, fara sa-si verse amarul pe cei din jur.
A crescut, asa cum imi spune cateodata in povestirile ei, cu imaginea transeelor din cel de-al doilea Razboi Mondial, a peretilor gauriti de gloante sau a soldatilor si ofiterilor sovietici, ce campasera in gradina din spatele casei.
De o frumusete aparte avea sa-l cucereasca pe bunicul meu, desi avea numai 16 ani, insa fire mandra s-a lasat cu greu cucerita de acesta. Ba, mai mult decat atat, mama ei era cea care ii raspundea bunicului meu la scrisorile de dragoste pe care i le trimitea. In cele din urma, si-au intemeiat o familie si spera ca viata o sa fie blanda si o sa ii deschida noi perspective.
Si asa a si fost, doar ca pe langa zambete, viata a lovit-o puternic, si-a pierdut mama, ramanand, ca pe langa cei doi copii pe care ii avea, sa le fie mama si celor 2 frati minori. Avea doar 21 de ani.
Si-a construit casa cu propriile maini, fara exagerare, din acei chirpici cu lut si paie, in vreme ce alte femei din Bucuresti sau alte orase mari incepeau studiile superioare sau se distrau la ceaiuri, de exemplu. “Nimic extraordinar!”, imi spune ea. Era un lucru obisnuit pentru aproape toate femeile de la tara, daca nu aveai norocul sa te nasti intr-o familie instarita.
Dupa ce, cu dificultate reuseste sa aduca pe lume un al treilea copil, avea sa il piarda in apele raului Barlad, cand avea doar 10 ani. Din nefericire, am fost martora acestei tragedii. Eu aveam 4 ani, iar bunica mea, 39 de ani.
Mai tarziu, imi spunea ca si-a pierdut parinti, frati, insa durerea pricinuita de pierderea unui copil nu poate fi asemanata cu nimic, nu poate fi descrisa in niciun fel, “e o bucata lipsa de suflet”.
Ne-a crescut pe toti nepotii, copii ai copiilor, copii ai fratilor si surorilor. Ne-a iubit pe toti, ne-a alintat, ne-a educat, ne-a dojenit cand a fost cazul. Inca o mai face, intr-un mod direct, fara manusi, fara ocolisuri, cu o franchete dezarmanta. Anul acesta, de Craciun nu a ezitat sa imi spuna: “Florentina, mama, esti atat de frumoasa, dar te-ai cam ingrasat!”, semn ca trebuie sa fac ceva in sensul asta.
M-a crescut de cand m-am nascut pana am plecat la facultate, ma mangaie si acum si imi sterge lacrimile cu mainile ei catifelate. Toate ranile se cicatrizeaza cand sunt in bratele ei. I-am spus “mama” de cand am inceput sa vorbesc. Ba chiar, imi era si inca imi mai este greu sa ii spun “mamaie sau bunica” in conversatia cu ceilalti, pentru a se intelege despre cine vorbesc. Intotdeauna spuneam ca sunt fata cu doua mamici si doi tatici.
As putea scrie mult, foarte mult despre ea. Sunt sigura cu nu am reusit sa surprind nici macar un sfert din cum este de fapt bunica mea si mai stiu ca asa cred toti nepotii despre bunicii lor, insa asta am simtit ca trebuie sa fac.
Mi-as dori sa traiasca o eternitate, dar cum stiu ca nu se poate, ii doresc sa aiba o batranete usoara si linistita ca sa ii pot spune ca o iubesc pana la cer si inapoi.
