Ploua iar. De dimineata, mi-a fost greu sa ma dau jos din pat. Nu e prima data. Nu stiu daca oboseala sufletului sau cea fizica ma impiedicau sa ma ridic.
Ploua cu forta. O primavara urata, cu mult prea multa umezeala. Din toate punctele de vedere. Lumea pe strada-i grabita si incruntanta.
“Da-mi ochii-ti plansi, sa-i mai sarut o data,
Si lasa-ma sa plec”.
Ma trezesc recitand in gand, mirata de invazia de umbrele fucsia. Fucsia?? De ce mi-as cumpara o umbrela fucsia? Dintre atatea culori, de ce tocmai asta? Nu stiu sa raspund, poate, tocmai, pentru ca la mine predominant este negrul. La semafor, o pustoica, de vreo 16 ani, asteapta sa se faca verde. Are castile la urechi si misca regulat din cap. Nu o deranjeaza ploaia. Nu-i pasa de nimic. Priveste fix semaforul si traieste muzica. Cum ar fi fost sa am iar 16 ani? Vise….sunt specialista in visare.
“De ce-ai plecat?
De ce-ai mai fi ramas?”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu vreau sa alunece pe fata mea, asa ca imi inghit nodul din gat si trag adanc aer in piept.
Haos? Doar in cuvinte. In rest, stiu clar ce simt, ce vreau si ce-mi doresc.
Sunt egoista? Poate. Nu suntem toti? Iubirea ne guverneaza vietile. Iubirea. De orice fel. Cand iubesti, nu e normal sa iti doresti sa fii iubit inapoi? Atunci cand doresti pe cineva si vrei sa te sarute sau sa te atinga intr-un anume mod, nu se numeste tot egoism?
Neant si atat.
Intre Minulescu si Arghezi, penduleaza tristetea mea matinala. Am obosit. Numai nenorocita asta de ploaie e de vina…
