Nu stiu altii cum sunt, dar eu…nu, nu o sa-l plagiez acum pe Creanga. Ma gandeam la ultimele zile din viata mea, la cat de frumoase au fost si cum am gasit eu, ceva, important, credeam eu, dar care ar fi putut ramane acolo intr-un colt al sufletului, care m-a intunecat. Nu stiu de ce atunci cand sunt un pic fericita, caut intotdeauna si, din pacate, gasesc, mereu, nefericirea in fericire.
Un gand, o dorinta, orice mi-o poate strica. Vreau fericire, dar ma impiedic mereu de mine insami.
Sunt o insingurata. Nu ma intelegeti gresit, nu sunt singura. De felul meu, sunt o persoana care asa isi gaseste echilibrul. Am nevoie de zile de singuratate, sa imi pot pastra zambetul, sa pot accepta viata pe care o am, cu bunele si relele ei. Cred ca, daca as fi fost barbat, as fi fost acel gen care, din cand in cand, si-ar petrece cateva ore intr-un bar, singur.
Nu stiu daca aceasta dualitate ma salveaza sau ma adanceste in nefericire. Uneori mi-e bine, alteori nu.
Un pic despre dualitate
