La trecerea dintre ani, asa cum face tot omul, mi-am pus niste dorinte. Una dintre acestea, si, credeam eu, cea mai importanta, era sa ma gandesc mai mult la mine si mai putin la cei din jur. Au trecut aproape 2 luni din acest an si parca nu-mi iese, parca traiesc dupa filmul “Ziua Cartitei”.
La fel ca si meteorologul din film, sper ca maine sa fie altfel, sa fie mai bine, avand avantajul ca stiu cum a fost ziua de astazi, dar parca e in van. Incerc sa fac ceva pentru mine, insa pentru ca mi-am pierdut increderea in oameni nu pot sa fac lucrurile sau sa le spun, asa cum mi-as dori, pana la capat. Imi doresc atatea lucruri carora nu le pot da glas si, daca incerc, parca totul se prabuseste ca un castel de nisip. Si, apoi, zi de zi, reconstruiesc acel castel, pentru ca nu pot lasa sa imi piara si ultima picatura de speranta. Nu vreau sa accept ca ce e pierdut e bun pierdut. Reusesc sa imi gasesc puterea in lucruri marunte, in zambetul copilului sau intr-un loc in care sunt numai eu cu Dumnezeu. Asa o iau de la capat, zilnic.
Nu imi mai aduc aminte cum se termina filmul, asa cum nu stiu nici cum va fi viata mea pana la sfarsit. Dar, ar fi prea simplu, nu?
