Astazi, de dimineata, nu aveam chef sa ma dau jos din pat. As fi vrut sa ma fac una cu salteaua, sa raman invelita acolo, fara sa fiu nevoita sa trag de mine. M-am ridicat, in cele din urma, caci nu exista niciun motiv serios, care sa ma tina lipita de perna. Dar, de atunci ma intreb intruna: pentru ce?
Alerg in ficare zi catre job, alerg apoi catre casa. Sunt mereu intr-o alergatura. Traiesc intr-o cutie de ciment, pentru care platesc o rata mult prea mare. Uit sa privesc cerul, uit sa ma relaxez, cand sunt libera sau in concediu, uit de mine. Iar in scurtele momente in care imi mai amintesc de mine, nu stiu sa o mai fac rational. Inima mi-o ia inainte. Si pentru ca e avida de atatea lucruri, pe care nu le-a avut, starneste haos.
De ceva timp am acelasi vis. Am o casuta, la munte, stau intr-un leagan si singura galagie e facuta de niste pasari din jur. In balansul meu, vad, din cand in cand, soarele in apus. Inchid ochii si simt vantul cald cum imi mangaie pielea. Dar, e doar un vis. As vrea sa pot sa ma opresc si sa spun “stop!”. Sa plec, fara sa ma uit in urma mea, sa inspir si sa expir, asa, in ritmul leaganului, fara griji, fara tristete, doar cu libertate, pasiune si cu sufletul zambind.
