Ma lovesc, ma prabusesc in abis si, in cele din urma, cad. Ma doare tot. Fiecare particica din corpul meu, fiecare os, si, ce-i mai important, fiecare ungher al sufletului.
Demult, mi-as fi spus resemnata: “destinul, aia e!”
Acum, nu stiu de ce, nu mai pot sa fac asta. Lupt, dintr-o inertie halucinanta, impotriva lui. Nu vreau sa il accept. Instinctual, nu vreau sa urmez ceea ce mi-e dat. “De ce???” Ma intreb, iar si iar. Doar stiu ca fericirea consta in acceptarea a ceea ce ai. De ce nu pot sa fiu si eu ca majoritatea? De ce ma incapatanez sa perseverez in a ma lovi constant?
Adevarat, ma ridic si imi spun, oarecum zambind: “sunt vie!!!”. 
Da, sunt vie si am puterea sa o iau de la capat.
Incapatanare
