Ne jucam de-a iubirea de mici, citim despre ea in carti, visam apoi la o mare iubire raportandu-ne la povestile din jur sau din filme. In basme, Fat-Frumos trece prin fel si fel de incercari, pentru a ajunge, in cele din urma, la fata promisa de catre imparat si totul se termina printr-o fericire pana la adanci batraneti. Apoi, mai crestem si aflam cum iubirea exista si in vremea holerei, a marilor cotropiri, de la Adam si Eva, cuplul primordial, pana la Romeo si Julieta, Rhett si Scarlett, Tess si Angel si … nu m-as mai opri. Aflam ca poate depasi granite de orice fel, ca totul este minunat, ca protagonistii se iubesc pana la cer si inapoi, dar ca finalul nu este intotdeauna unul fericit. 
Ne formam, asadar, o serie de idei si ne lasam, intr-o oarecare masura, influentati pe parcursul vietii noastre de acestea. Incepem sa visam si sa adaptam povestea ideala la tipicul sufletului nostru. Vrem sa iubim si sa fim iubiti, sa traim dragostea perfecta si pasiuni mistuitoare. Dar, apoi, vedem si reversul medaliei: tradarea, suferinta, durerea si, mai greu decat orice, indiferenta. Inveti ca dragostea din carti poate sa nu existe si ca daca nu ai suferit macar o data din acest motiv poti spune ca ai trait in zadar.
Dar, pana la urma, sa visam nu ne costa nimic, poate doar, uneori, o suferinta in plus. A visa echivaleaza, din acest punct de vedere, cu a risca. Riscam visand, ca poate … totusi, nu-i doar un vis.
Iubirea. Doar un vis?
