Scriam in urma cu vreo doi ani despre iubirea la 30 de ani si spuneam atunci ca e cam la fel ca cea de la 20, ca eu sunt agitata pana capat incredere in partener si apoi devin calma, ca o mare dupa furtuna. 
Constat ca m-am schimbat. Nu mai gandesc asa. Uitandu-ma in urma, imi dau seama ca acum traiesc totul mult mai pasional, mai intens. Nu mai pot vorbi de calm sau de agitatie. Dorintele mi le stiu, asa cum imi stiu fiecare linie a fetei, fiecare rotunjime a corpului. Diferenta intre acum si atunci o face si tipul framantarilor, dar, in cele din urma, totul se rezuma la suflet. Este, in aparenta, foarte simplu, ma doresti, ma iubesti sau nu. Restul e ceea ce noi numim, ocazional, iubire neimpartasita. Cineva, nu mai sunt foarte sigura, dar cred ca Octavian Paler, spunea ca nu exista iubiri imposibile, ci doar incapatanarile noastre. M-am tot gandit la asta si nu-i impartasesc opinia. Nu poti, indragostit fiind sau dorind pe cineva cu toata fiinta ta, sa treci, asa, pur si simplu, mai departe, pentru ca celalalt e la polul opus tie. Nu cred ca mintea poate sa ii spuna inimii, trupului, sufletului: “gata, nu se poate, treci peste”. Doar daca, de fapt, nu e nimic profund. Daca ceea ce simti este real, atunci nu-ti mai ramane decat acel pustiu permanent si capacitatea de a umple golul.
Cred ca nimic nu e mai frumos pe lumea asta decat ca sentimentele, de orice fel, sa iti fie impartasite. Stropi de fericire, ce ne fac zi de zi ca sufletul sa ne tresara, ochii sa ne straluceasca. Nimic nu e mai frumos decat ca o atingere mult visata sa devina realitate. Un sarut, o mangaiere, o respiratie…stropi de fericire.
Stropi de fericire
