Se apropie incet de el. Se privesc si atunci timpul s-a oprit in loc. Raman, asa, fata in fata, in picioare, drepti ca doua statui, uitate in timp.
Ea clipeste si incepe sa respire. Ii zambeste usor. El isi da seama, abia atunci, ca trebuie sa respire. Sa o respire pe ea, doar ca ea e nerabdatoare, ca intotdeauna. Ridica mana, usor, fara sa isi intoarca privirea. Ii atinge cu varful degetelor, imperceptibil, sprancenele. Coboara, apoi, pe linia fetei si se opreste la alunita din spatele urechii. Ii stie fata mai bine decat isi cunoaste propriul suflet. Fiecare cuta, fiecare umbra, fiecare rid. Se privesc in continuare, ca si cum astazi e ultima data cand se vor vedea. Mana ei isi continua drumul catre buzele lui. Ii este atat de dor de buzele lui! “Daca macar m-ar saruta…” isi spuse. 
Mana coboara pe bratul lui si ii atinge degetele. Il mangaie usor, iar apoi, parca, dintr-o data, prinde curaj. Ii strange mana, se apropie de el si isi lipseste obrazul de fata lui. El ii simte aroma, ii simte respiratia si asta il aduce cu picioarele pe pamant.
In cele din urma, treziti parca din dulcea reverie, buzele li se intalnesc intr-un sarut prin care-si spun tot ce aveau nevoie sa-si spuna. Toata asteptarea, dorinta, ura, respingerea, tot ce au trait in ultimul timp, toate erau acolo in acel sarut. Toate cuvintele nerostite de-a lungul vremii le-au auzit acum, unul de la celalalt, cu atata forta, cu atata intensitate. Nu aveau nevoie de mai mult…
Cuvinte nerostite
