Cineva mi-a spus, odata, ca suntem diferiti chiar si prin prisma faptului ca eu imi deschid sufletul prea usor, ca simt nevoia sa ma exteriorizez si sa-mi pun ofurile pe tava, ca sunt prea joviala si oarecum diferita de imaginea pe care si-o crease despre mine. N-am mai apucat, atunci, sa ii explic de ce se inseala. I-am spus doar ca inca nu ma cunoaste si atat.
E adevarat ca sunt zile cand sunt joviala, dar nu toate zilele mele sunt pline de zambete largi. Of, cat mi-as dori sa fie asa! 
E adevarat ca vorbesc despre nimicurile zilnice, despre lucrurile din jurul meu, dar toate acestea sunt, in realitate, lipsite de importanta. Cred ca ce simt eu cu adevarat nu am spus nimanui, niciodata. Intr-o societate in care, pana si simplul fapt ca iesi singur la tigara si nu insotit de o armata de colege/i, esti criticat sau intrigi lumea pana intr-acolo incat sa-si puna intrebari, nu se merita sa iti deschizi sufletul.
Cand am crezut ca o pot face, viata m-a plesnit peste fata de am vazut stele verzi si atunci increderea in oameni s-a diminuat, incet-incet.
Ce scriu aici sau ce povestesc sunt doar franturi din viata mea, franturi care insumate nu fac nici cat un procent din ce simt sau din ce traiesc. Nu exista inca persoana sau daca exista, inca nu m-a facut sa simt ca pot avea incredere pana la capat.
Iubirile, dorintele, visele sunt numai ale mele. Esenta sufletului meu o stiu numai eu…
Esenta sufletului
