Stau ca o tampa si ma uit pe fereastra mare, deschisa. Un nor negru sta de paza, parca, sa nu imi dau drumul lacrimilor amare. Teii si castanii din fata ferestrei mele imi sunt martorii eterni.
In gandul meu ajunge, din cand in cand, ciripitul pasarilor. Am senzatia ca ele-s tare fericite. Vorbesc intre ele, se striga si, poate, se cearta. Imi aplec, usor, capul pe fereastra. Irisii din gradinita stau ca niste soldati. Drepti si foarte seriosi. Nici macar o pala de vant nu le misca o petala. Imaginea aceasta ma duce cu gandul la soldatii din Garda Regala Britanica. Un claxon, in departare, ma face sa tresar. Ma trezeste din calatoria mea imaginara. 
Cerul e inca gri. Asa cum e sufletul meu de o vreme. Si port culoarea aceasta zi si noapte, fara intrerupere. Am mare nevoie de culori. De toate cele 7 ale curcubeului. Sa-mi faca sufletul sa-si doreasca mai mult si mai mult, ca un copil care se da intr-un leagan, din ce in ce mai tare.
Dar stiu ca trebuie sa am rabdare. Sunt furioasa ca nu am fost inzestrata cu aceasta calitate. Se spune ca daca ai rabdare atunci cand esti furios salvezi o mie de regrete. Nu am reusit sa salvez nici macar unul.
Dar, poate, cine stie, vreodata…
