Cateva randuri scrise intr-un coltisor, randuri nu doar de fericire sau de tristete, pur si simplu randuri in care sa imi exprim o stare sufleteasca, un pic ciudata, pe care de altfel nu prea stiu cum s-o definesc.
Astazi am iesit un pic, intr-un loc in care tot merg de ceva timp. Imi doream sa mai ies, sa imi mai alung din ganduri, sa le mai imprastii. Intamplator, m-am intalnit cu cineva, cu care nu m-am mai vazut de doi ani si un pic. Dupa pupaturile de rigoare si politeturile situatiei, nu am putut sa nu observ privirile atintite asupra mea. Eram asa aeriana si mai ales pentru ca nu mai vroiam sa fiu privita, ne-am luat la revedere la fel de politicos. E un sentiment ciudat, mai ales ca as fi vrut sa ma vorbim, sa mai stam impreuna, mai ales ca mult timp am fost cat de cat apropiati, dar nu ma simteam in largul meu. Ce as mai fi putut face?
Cum poti sa spui cuiva, care nu stie ce s-a intamplat cu tine in acesti doi ani, de ce esti schimbat? Sa spui… ce? Ce probleme ai, de ce zambetul nu iti este la fel? Nu poti sa faci asta si atunci ramanem fiecare cu gandurile lui. In ochii celorlalti suntem numai ceea ce “aparem”, din pacate…
