Stiu ca e o tema oarecum generalista. Nu poti cuprinde in cateva cuvinte esenta lor. In diverse stadii ale existentei mele am avut prietenii specifice varstei. E adevarat, eu sunt un pic pretentioasa in alegerea lor. Asa am fost mereu si asa am ramas. De aceea, prietenii mei adevarati sunt putini, foarte putini. Si, cand spun prieteni adevarati, ma gandesc la prietenii de suflet. Pentru mine, prietenii adevarati sunt cei cu care poti vorbi orice, fara sa fii atent la ce spui, gandindu-te ca ai putea sa-i ranesti, alaturi de care ai vrea sa fii mereu, sa le impartasesti fericirea, dar si tristetea. Sincer, m-am cam saturat de cei care se tot dau prieteni si isi aduc aminte ca existi, numai atunci cand au nevoie de ajutorul tau. Nu cred in prieteniile de shopping sau de iesit la cafea. Nu mai vorbesc de “prietenii”, care te dispretuiesc cand iti merge bine si te parasesc, cand ai vreo problema. Am stiut mereu sa ma feresc de astfel de oameni sau cel putin am incercat…
Prietenul adevarat nu trebuie sa-ti spuna mereu ce minunat esti, cand stii bine ca nu e tocmai asa, ci sa-ti spuna cand gresesti si mai ales sa te accepte ca atare. Sa ramana langa tine, oricum ai fi.
Cred ca ar fi mult mai multe de spus, insa am sa ma opresc aici, concluzionand cu un citat: “Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima.” – Gabriel Garcia Marquez
Un prieten adevarat este cel care, în caz de nevoie, te ajuta, este cel care ramâne lânga tine când toti te parasesc. Din pacate acesti prieteni sunt din ce in ce mai rari. De cele mai multe ori acestia sunt parintii sau fratii. Cateodata insa nici macar ei… “Prietenii”
sunt cu gramada atunci când ai bani, masina, faima si înfatisare de invidiat. Dar este suficient un accident care te lasa falit si esti…singur! Abia atunci vezi cine ti-a fost prieten cu adevarat.