Muzica se auzea in surdina, suav, ca o adiere de vant. Isi lua paharul cu vin si, cu talpile goale, pasi pe terasa apartamentului. Era imbracata cu o rochie neagra, moale, ce ii lasa sa se vada formele pline si senzuale. Inchise ochii si inspira adanc aerul racoros al serii de vara tarzie. Era o binecuvantare. Ramase asa, cateva clipe, inspirand si expirand, in incercarea zadarnica de a-si domoli cele o mie de ganduri ca niste pasi, ce tot ii dadeau tarcoale si o nelinisteau.
Pe cat de liniste era in jurul ei, pe atat de galagie era in ea. Isi dorea atat de multe, insa, in aceeasi masura, se temea de atat de multe alte lucruri!
Il striga fara sa scoata vreun sunet, isi dorea sa fie langa ea mai mult decat oricand. Stia ca e acolo, in umbra ei tot timpul, ca o urmarea, ca-i era in permanenta steaua care-i lumina drumul. Isi puse bratele in jurul ei, ca intr-o imbratisare a sinelui si atunci ii simti buzele pe umar. Zambi si se lasa pe spate. Era EL. Stia asta, pentru ca pentru prima data, dupa mult timp, putea respira. 
Ii lua paharul din mana, il goli si-l aseza pe masuta de langa ei. Isi plimba fata pe gatul ei si se leganau intr-un dans al dorintei, al asteptarilor sfarsite, al implinirii. Pentru prima data, dupa mult timp, nu se mai cautau in multitudinea de amintiri, de ganduri sau de vise desarte. Voia sa se intoarca sa ii vada chipul, acel chip, care aproape ca se dispersase in negura timpului. Voia sa il vada si sa-l rememoreze pentru eternitate. Voia sa revada fiecare linie a fetei, buzele acelea care o facusera sa vada raiul de atatea ori, ochii care ii spuneau atatea si atatea lucruri, in care citea o multime de sentimente. Zambi iar, insa nu intelegea de ce nu se poate intoarce. Un val de vant rece o facu sa se infioare si tremura cu tot corpul.
Se smuci si se dezechilibra, realizand ca in spatele ei era un doar un gol imens in care rasuna “Sans toi” al Patriciei Kaas.
