February 1, 2023

Am copilărit în anii 80, pe vremea comuniștilor. La mine nu a venit moș Crăciun, ci în fiecare an a venit Moș Gerilă, acea invenție comunistă care îl laiciza forțat pe Moș Crăciun. Moș Gerilă era mai mult decât modest. Așa erau vremurile.

Cu toate astea, nu știu cum se face că în modestia asta a noastră eram foarte fericită. Nu existau lucruri pe care să mi le doresc, pentru că nu știam că există. Cadoul lui Moș Gerilă era sub forma unui cadou primit de tata de la serviciu și consta, de cele mai multe ori, în portocale, poate o banană-două, câteva bomboane de brad, și alea ușor zaharisite. Uneori, mai găseam rătăcite un fes și o pereche de mănuși. Și cam atât, nu îmi amintesc să fi primit altceva vreodată.
Bradul, întotdeauna natural, avea o instalație cu câteva steluțe colorate, bomboane de pom, portocalele primite în dar. Făceam tot felul de ghirlande din hârtie creponată și le întindeam pe post de beteală. Și cam atât. Ăsta era bradul meu de Crăciun. Întotdeauna poziționat undeva la geam, ca să-l vadă vecinii.
Cu toate astea, trăiesc și acum cu amintirea unor zile minunate de Crăciun. Cu strada plină de zăpadă, cu fumul care se îndrepta de pe coșurile caselor către cerul plumburiu, de cele mai multe ori. O imagine de tip desktop wallpaper. Aș fi spus „vedere”, dar nu stiu câți ar înțelege. 🙂 Am și acum în nări mirosul acela de fum de la lemnele arse în sobă. Zgomotul scârțâitului de zăpadă de sub cizmele mele nu știu să îl mai fi auzit vreodată așa. Acel scârțâit plăcut împreună cu mirosul iernii reprezintă imaginea premergătoare Crăciunului copilăriei mele.
Nu am cum să uit mirosul din bucătăria bunicii. Toate datinile și tradițiile respectate, așa cum multe generații înaintea mea le-au respectat. Începând cu tăierea porcului, până la frământatul cozonacilor, înmuiatul turtelor sau Scutecele Domnului, cum se numesc în alte zone ale țării și înfășuratul sarmalelor sau întinsul farfuriilor cu răcituri în cea mai rece cameră din casă și multe alte mici detalii făceau să fie o atmosferă de poveste.
Apoi, mai era colindatul. Niciodată nu colindam mai devreme de Ajun. Pe strada unde eu am copilărit erau foarte mulți copii. Dar nu colindam niciodată cu toții, pentru că asta însemna să împărțim câștigul la mai mulți. Așa că ne împărțeam câte doi. Nu conta cum era vremea, putea să ningă abundent, putea să fie lapoviță, putea să fie cel mai mare ger de pe Pământ. Cum se însera plecam la „atac”. Era ca un fel de misiune. În ziua respectivă, repetam Colindul, ca nu cumva să greșim și gazdele să ne reproșeze tăindu-ne din „recompensă”. O luam din casă în casă, cât era strada de lungă … și era lungă :). De cele mai multe ori primeam bănuți, dar se întâmpla ca de la unele case să ne dea nuci sau mere și, poate, uneori și câteva prăjituri. De fiecare dată ajungeam acasă, înțepenită de frig. Dar mai conta? Aveam de socotit. Culmea e că întotdeauna totul se împărțea perfect la doi, niciodată nu rămânea o nucă în plus, un măr în plus sau 1 leu în plus. Asta pentru că vecinii puneau toți aceeași întrebare: câți sunteți? Știau că aveam să împărțim câștigul. Aveam senzația că numai noi am făcut asta, când de fapt și ei la rândul lor au făcut același lucru. Credeam că am inventat noi roata.
La sfârșit întotdeauna îi colindam pe părinți, pe bunici și pe rude. Strângeam bani frumoși din care ne cumpăram ce credeam de cuviință.
Același lucru se întâmpla și în seara de Anul Nou, doar că de data asta mergeam cu Plugușorul.

Copilăria mea a fost una minunată, așa modestă cum a fost. Am multe, foarte multe amintiri extraordinare, pe care le-aș povesti ore întregi. Nu aș schimba absolut nimic. Am crescut într-un mediu sănătos. Pe lângă părinți, am avut parte de bunici care mi-au mângâiat chipul și sufletul, mi-au îndrumat pașii, m-au sfătuit și m-au ascultat. Este primul Crăciun când nu mai am niciun bunic în viață. Anul acesta Crăciunul meu este mai trist.

 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: