Era inceput de decembrie. Desi inceput de iarna, vremea nu era asa de cainosa cum s-ar fi asteptat. Iernile in oraselul lor de provincie erau, in mod obisnuit, destul de aspre. Cu zapada multa, poate chiar de prin noiembrie, cu ger de crapau pietrele si dantele de gheata la ferestre.
Doar ca, iarna aceea nu se anunta a fi una prea grea. Nu ninsese, era doar frig si cerul era mai gri ca niciodata. Dar nu la fel de gri cum aveau sa fie norii ce se abateau asupra inimii ei.
Veneau la liceu impreuna in fiecare dimineata. Era un singur autobuz ce culegea lumea de pe drum, pana in centrul orasului, la ora la care trebuiau sa ajunga din timp la ore. Adica, dimineata, cu noaptea-n cap. De cele mai multe ori, statea pe scara autobuzului, atat de multi oameni erau. Toti, infrigurati si grabiti sa ajunga la munca. De cele mai multe ori mohorati, fara chef de vorba, mai cu seama lunea.
Nu erau colegi de clasa, dar orarele li se potriveau. Asa cum se potriveau si ei doi. Aveau aceleasi aspiratii, simteau la fel, gandeau la fel. Parca erau facuti amandoi dupa acelasi calapod. Se iubeau si se certau din nimicuri, de fiecare data. Intr-o pauza se certau si in urmatoarea se imbratisau si se pupau. Aveau clasele la acelasi etaj si un loc al lor: pe holul de la scari, la fereastra. El statea sprijint de calorifer cu spatele la geam, iar ea in fata lui, in bratele lui, de fiecare data. Erau feriti de ochii profesorilor, dar nu si de cel al colegilor. Toti stiau de dragostea lor.
Doar ca dimineata aceea, era altfel decat celelalte dimineti. Il simtea distant, cu mintea plecata departe. Era langa ea, dar nu era cu ea. Ea insitata si insista. In cele din urma, el isi lua inima in dinti si ii spuse: “Nu mai vreau sa fim impreuna. Nu te iubesc. Am crezut ca te iubesc, dar m-am inselat.” Cand il auzi avea senzatia ca imediat a fost teleportata intr-o alta dimensiune. Ca e undeva, departe, intr-o alta lume si ca ea pluteste imponderabil prin ea. Nu voia sa il auda. De fapt, nu voia sa auda asta. Ramase muta si se uita prin el. Pentru prima data ramase singura la fereastra si se uita la spatele lui indepartandu-se de ea. Auzi ca prin vis soneria si oarecum teleghidata intra in clasa si se aseza in banca.
Banca a treia de la geam.
Colega ei de banca intelesese imediat. Nu o intreba nimic. Erau si cele mai bune prietene, nu doar colege. Se simteau una pe cealalta. Habar nu avea ce ora are si cand se terminase. In pauza, ii povesti colegei ei si o ruga ca in ziua urmatoare sa ramana la ea. Ar fi vrut sa vina la ea acasa atunci, dar trebuia sa ceara mai intai voie familiei. Pe vremea aceea, nu erau internetul si telefoane mobile. Comunicarea se facea fata in fata, de cele mai multe ori. Noi nu aveam nici macar telefon fix, pentru ca cererile stateau si cate 20 de ani la aprobat. Bunicul meu facuse cerere la inceputul anilor ’80 si nici macar 10 ani mai tarziu nu ii fusese aprobata.
Era prima zi, dupa aproape 4 luni, cand pleca singura spre statia de autobuz. Fara el, fara mana lui strangand mana ei, fara rasul lui care-i incalzea sufletul, fara privirea lui incruntata, fara cuvintele lui de dojana la adresa ei, fara plimbarea de o ora in parc, fara mangaieri si sarutari si, mai ales, fara sa ii simta imbratisarea aceea a lui care o facea sa se linisteasca, sa spere si sa uite. Era piatra ei, iar el nu stia sau nu-i pasa. Gandurile astea toate ii sfasaiau inima, ii adaceau durerea. Ar fi vrut sa-si desfaca pieptul si sa si-o scoata de acolo, sa o arunce in cele patru zari. “Inima toanta, lasa-ma sa respir!”, isi spunea aproape soptit intruna…
Sfarsitul primei parti 🙂
