Am fost plecata cateva zile din Bucuresti. Dupa perioada grea prin care am trecut, aveam nevoie sa am cateva zile pentru mine, sa pot respira, sa ma incarc cu optimism si sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca are grija de mine, trimitandu-mi oameni care sa ma ridice cand am nevoie si carora le voi fi recunoscatoare mereu.
Ei, tot hoinarind pe strazi, pentru ca asa ma detasez eu de toate, am avut ocazia sa intalnesc fel si fel de oameni. Imi place sa ii privesc sau, mai bine spus, sa ii observ, uneori chiar sa prind din zbor franturi de conversatii. E doar o curiozitate si nimic mai mult. Doar ca, nu intotdeauna e amuzant sa fiu atenta la ce se intampla in jurul meu.
Avem multi batrani, prea multi chiar, care in loc sa isi traisca batranetea odihnindu-se dupa o viata de munca, sunt nevoiti fie sa mearga pe langa biserici sa astepte pomana, fie stau la colt de strada fara sa ceara nimic dar daca le intanzi mana lacrimeaza, fie muncesc la varste inaintate pentru un banut, care sa le ajunga pentru mancare si medicamente macar. 
Nu suport sa vad copii si batrani in suferinta. Pur si simplu nu pot. Nu sunt instarita, dar am ce manca, daca pot sa spun asa. Cumpar de la ei fara sa am nevoie, doar ca sa stiu ca isi pot cumpara si ei o paine. Weekendul asta am cumparat un cosulet cu flori nemuritoare de la o batrana pe care o ocoleau toti. Si culmea, nu cersea, voia doar sa traiasca din munca ei. O alta batrana, la 78 de ani, isi aseza o taraba pe care voia sa isi expuna bijuteriile pe care le facea singura. Imi spunea ca sta pe scaun zile la rand si modeleaza, coase, slefuieste ca sa faca pandative, coliere, care mai de care mai delicat sau mai special.
“-Uite aici putrezesc, mama, pe scaunul asta zi-lumina, ca sa nu fiu povara nimanui.”, mi-a spus. Mi se strange stomacul cand aud. Am fugit la taraba de alaturi, sa cumpar ceva, un nimic, ca sa schimb bani, caci femeia nu avea sa-mi dea rest. Si, grabita, mi-am ales colierul cu pandativ verde.
“- Nu te mai grabi, ca trece viata pe langa tine si te trezesti ca mine, batrana, si nu stii cum s-a intamplat asta si cand … si e pacat, imi spune zambind.
– Nu mai spuneti asa, ca nu sunteti batrana. Bunica mea are peste 80 de ani si nu zice niciodata ca e batrana, ii raspund.
– Ei, mama, pe mine m-au imbatranit problemele, viata…am nascut 10 copii si mi-au murit 8, imi spune cu durere in glas.”
M-am blocat, m-am balbait, i-am spus ca imi pare rau, am mai schimbat vreo doua vorbe si am plecat. Indepartandu-ma de ea, strang pandativul in mana si mi-e ciuda.
Mi-e ciuda pe sistemul asta, pe statul roman, pe noi toti care nu stim ce sa facem cu batranii nostri sau, mai degraba, ce sa facem pentru batranii nostri.
De la pensiile mici, la sistemul de sanatate precar, pana la actiunile sociale inexistente sau de care stim prea putin, toate duc la aceasta stare de fapt. Cred ca firmele private sau retailerii ar putea ca, in loc sa arunce produsele, sa le doneze oamenilor sarmani, batranilor care muncesc pana la ultima lor suflare. Ar putea sa se realizeze niste programe lunare avantajoase si pentru stat, si pentru cei din privat, in colaborare cu primariile care stiu cine sunt acesti batrani si care sa faciliteze distributia acestor ajutoare.
De cele mai multe ori, mainile acestor batrani li se rasucesc de la artrita reumatoida si muncesc trecand peste durere doar ca sa isi poata cumpara o bucatica de paine, pentru ca pensia sa le ramana pentru medicamente. E atat de trist, atat de dureros! Chiar nu putem face nimic pentru batranii nostri?
sursa foto: http://archermagazine.com.au/
