Au trecut 10 zile de cand Alexandra a disparut de acasa. 10 zile in care am fost martori ai expunerii unui stat incapabil sa-si apere cetatenii si nepasator cu proprii copii.
Informatiile zilnice ne arata sau, mai degraba, ne confirma bolile acestui sistem care ne omoara cu zile. Politicieni care fie fug, fie se ascund, fie spun lucruri pe care un politician abil si cu compasiune nu ar fi trebuit nici macar in gand sa le rosteasca. Un serviciu de urgenta care te judeca, te ironizeaza, te jigneste prin atitudine, in ciuda faptului ca tu esti pe marginea unui hau. Politisti care cer ajutor, prin oferirea de informatii cheie, celor care nu ar trebui sa ajunga la acestea si multe, multe altele…
De cealalta parte, un copil. O fetita de 15 ani, cu mult bun simt, curajoasa, hotarata, perseverenta, dar…un copil. O fetita care cere ajutorul statului pentru ca un „domn”, asa cum il numeste chiar acest copil in ciuda maltratarilor, o tine sechestrata si ii este frica, pentru ca se va intoarce si calvarul va fi si mai rau.
Cand politistul de la 112 ii spune „stai acolo domnisoara si nu mai tine linia ocupata, ca mai am si alte urgente„, iar fata ii raspunde „dar veniti, da?” realizezi ca asta este radiografia societatii romanesti. Un om care spera, are incredere, in ciuda evidentelor, in structurile statului si un stat care este incompetent, impotent, indiferent.
De dimineata de cand am citit materialul lui C. Tolontan, care anunta rezultatele testelor ADN si antropologice si care confirma decesul Alexandrei, imi suna obesesiv in cap primele cuvinte ale fetitei, cand a sunat la 112: „Buna ziua!” si ochii mi se umezesc, pentru ca pur si simplu mi se rupe sufletul.
Traim intr-o societate in care dupa violarea unei femei, vecinul spune, aruncand ocheade de peste gard „lasa, domnule, ca prea umbla cu fuste scurte, parca o cerea” sau in momentul in care durerile unei nasteri te innebuneste si urli, asistenta iti spune „ei, dar sa stai pe spate ti-a placut, da?!” sau politistul care ar fi trebuit sa o caute pe Luiza, cealalta fata disparuta, ii arunca bunicii un „lasa bunica, ca e plecata cu un Fat-Frumos”.
O societate in care femeii ii este atribuita din start caracteristica de curva, in care nu se intervine cand cineva este agresat, in care nu exista empatie sub nicio forma, in care oameni cu reputatie indoielnica stau la masa cu cei care ar trebui sa ii cerceteze, o astfel de societate are conducatori asemeni ei.
Dar mai am o speranta. Speranta mea o reprezinta copiii nostri. Doar ei mai pot fi altfel decat noi, doar ei pot schimba din radacini felul gresit in care noi le-am permis celor de alaturi sa fie asa: nepasatori, plini de prejudecati, rai, lacomi, perversi.
In tot acest timp, noua nu ne ramane decat sa incercam sa ne schimbam pe noi, sa ne vindecam sau macar sa tinem sub control simptomele unei boli cronice.
Pentru ca sa putem reforma sistemul, trebuie mai intai sa incepem cu noi si nu putem face asta decat prin educatie si autoeducatie. Poate ca ar trebui sa incepem cu un „buna ziua!”, asa cum a facut si Alexandra si sa nu mai uitam atat de repede tragediile.
sursa foto: https://studybreaks.com/
