M-am nascut in decembrie, chiar inainte de Craciun. Mama venise in vizita la bunica de sarbatori, iar eu, nerabdatoare, am hotarat ca e mai bine sa ma alatur petrecerilor. 🙂
De altfel, rabdarea nu este punctul meu forte nici acum. Patruzeci de ani mai tarziu, ma uit in oglinda si vad aceeasi ochi, aceleasi buze, acelasi chip, doar usor brazdat sub ochi de propria expresivitate.
Stiu, spunem cu totii ca varsta e doar o cifra in buletin, ca sufletul este cel care conteaza. Te simti tanar esti tanar, te simti batran esti batran.
Dar sunt, totusi, cateva aspecte care ne dau de gol: cateva kilograme in plus, cateva fire de par alb la tample, cateva riduri in jurul ochilor sau gafaitul dupa ce urcam cateva etaje, oboseala accentuata dupa o noapte alba si as mai putea continua, caci, credeti-ma, am senzatia ca le stiu pe toate. 
Pentru ca traim intr-o societate in care felul in care arati este practic o carte de vizita, odata cu trecerea anilor am inceput sa evit sa ma intalnesc cu acele persoane care ma stiau intr-un anume fel. Acele persoane care ultima data m-au vazut subtire ca un fir de trestie, cu pielea alba, perfecta, fara niciun rid, fara vergeturi lasate de kilogramele acumulate in sarcina, fara ochelarii de vedere pentru miopie. Sincer, nu suport sa mi se spuna: „Doamne, cat de frumoasa erai!” sau sa citesc in ochii persoanei din fata mea mirarea urmata, poate, de dezamagire.
Mi-e teama de reactiile acestor persoane, dar mai ales de cum o sa ma simt eu in momentul respectiv si atunci prefer sa gasesc varii scuze pentru a evita o intalnire fata in fata.
Acest lucru nu vine asa, din neant. Mi s-a intamplat in ultimii ani sa mi se spuna: „Erai impecabila!”. Acel „erai” e ca un cutit infipt in burta. Imi vine sa ma indoi de durere, o durere aproape fizica. Cum pot sa le spun ca eu „sunt”, ca „sunt” asa cum „sunt” acum, ca anii au trecut si ca sunt om si problemele de tot felul m-au afectat fizic, dar ca m-au intarit, m-au maturizat, ca stiu exact ce vreau de la viata si ca ma cunosc mai bine decat ma cunoasteam atunci cand ma stiau ei?! Si apoi, chiar daca as trece peste moment cu o gluma sau poate o ironie, as face-o doar aparent, caci in realitate raul a fost facut si nimic nu ar mai putea sa stearga gustul amar al momentului.
Cu siguranta ca un psiholog ar pune si un nume acestei situatii. Nici nu mai conteaza. Asa am ales sa ma protejez.
Este scutul care ma apara de o eventuala rana.
