Imi plac povestile. „Hm, ce noutate! Cui nu?”, mi-ati raspunde imediat. Tuturor ne plac povestile, indiferent de cum suntem construiti.
Suntem inconjurati de povesti, traim povesti, vietile noastre sunt povesti mari formate dintr-o galaxie de povesti mici. Cel mai mult imi place sa le impartasesc, fie ca ele sunt traite de mine, fie de altii, povesti reale sau imaginare. Iar atunci cand simt ca nu am o poveste nemaipomenita sau extraordinara desprinsa din realitate de spus imi inventez una.
Cu toate acestea, cele mai frumoase povesti sunt cele traite de fiecare dintre noi. Imi place ca povestile devin amintiri, doar ca, odata cu varsta, acestea desi se inmultesc, in realitate se subtiaza ca si consistenta.
Evenimentele din viata noastra se succed in ritm mai rapid parca decat la 20 de ani. 
Astfel, zi de zi, adunam povesti, una cate una, intr-un lung sir de povesti-amintiri. Acum, la 40 de ani, astept cu nerabdare anumite evenimente sau sarbatori de orice fel si constat ca desi se lasa asteptate ca zilele de primavara, trec mai repede decat vin, aproape la fel de repede ca o clipire.
Si atunci, atunci raman cu amintirea, sa traiesc si sa retraiesc cu ochii mintii, cu inima, cu sufletul asta care tradeaza de fiecare data orice minte lucida.
Doar ca, in timp, incercarile mele repetate de a retine amintirea cat mai aproape de realitate, de a retine povestea cat mai vie, de a le impiedica de la risipire, sunt in zadar. E ca si cum ai prinde un fulg de nea. Pot sa mai spun doar “la Craciunul acela m-a sarutat si am crezut ca lumea toata e la picioarele mele…” si cam atat. Povestea-amintire e formata din fapte concrete si consecinta trairii respective, dar detaliile, atingerea, chipul se pierd, se destrama. Povestea, care la inceput a fost un roman, se transforma intr-o schita.
Nu imi place asta. Imi doresc ca romanul sa ramana roman sau poate macar o nuvela. 😉
