De la un timp am senzatia ca gravitez intr-o mare de stari sufletesti, incapabila sa ma agat de una si sa ma tin strans, din varii motive, mai mult sau mai putin importante.
Cu toate acestea, incerc sa gravitez, desi pare usor paradoxal, intr-o singura directie, ghidandu-ma dupa stralucirea sufletului. Aleg mereu sa merg pe calea spirituala, sentimentala, calea inimii. Desi am incercat mereu ca rationalul sa fie calea mea, nu reusesc oricat de mult mi-as da silinta. Si, de multe ori, mi-e ciuda pe mine, daca imi e permisa aceasta exprimare, ca sunt atat de bleaga. Inima, pur si simplu, nu vrea sa imi dea pace.
Cu toate acestea, recunosc ca daca viata mea nu ar fi dominata de partea afectiva nu ar mai avea farmec. Ajunsa la maturitate, ma uit in urma cu atata nostalgie, la toate cate au fost, la tot ce am simtit sau cine m-a facut sa simt. Nu vreau sa idealizez aceasta latura emotionala, pentru ca asa cum mi-a dat aripi sa zbor pana dincolo de linia orizontului, in aceeasi masura mi le-a taiat si m-a azvarlit inapoi pe pamant. Si ce credeti? In suflet mi-a ramas clipa in care am atins cerul, nu cea in care am gustat tarana uscata. 
Asadar, tot gravitand cu aceasta dorinta imensa de a urma totusi o linie, mi-e teama sa nu ma lovesc mai mult decat daca m-as lasa in voia acestui haos. Uneori, imi doresc sa nu mai simt atat, sa nu imi mai pese de nimeni si de nimic, sa fac numai ce e corect si bine pentru mine. Atat.
Dar mi se pare atat de greu! Nu pot sa traiesc fara sa ma gandesc si la celalalt. Nu vreau ca in gravitatia asta sa ranesc pe nimeni. Si totusi…
Intre haos si certitudine, o gravitatie
