E 8 dimineață. Îmi las cafeaua pe noptieră și mă îndrept către fereastră. O deschid larg și un fior îmi străbate tot corpul. Sunt încă în pijama. Mi-e frig, dar nu contează.
O mare de culori pictate de aerul rece al toamnei mi se deschide în faţă. Privesc de la fereastra dormitorului meu vârfurile copacilor, ce se întind pe câteva sute de metri în faţa mea. În curând vor rămâne doar crengile golaşe. Inspir şi expir o linişte mormântală. În alte părţi ale lumii refugiaţii îşi urmează drumul către un trai mai bun, un bărbat îi spune, poate, femeii de lângă el cât de mult o iubeşte, un alpinist încearcă noi creste, însă aici timpul pare că s-a oprit. Ridic privirea către cer. E senin. Poate doar în depărtare un nor gri îmi reaminteşte că este totuşi toamnă. Astăzi va fi o zi frumoasă, cu mult soare.
Linişte…
Lumea e amorţita sau, poate, încă adormită. Din când în când, se aude o minge de tenis lovită de o rachetă, urmată apoi de icnetul unui bărbat. Nu e imaginaţia mea. În apropiere sunt două terenuri de tenis. Ador calmul de weekend al Bucureştiului.
Mi-e rece. Îmi pun braţele în jurul meu, ca într-o îmbrăţişare duioasă. Îmi sprijin fruntea de tocul ferestrei şi închid ochii. Inspir şi expir liniştea. Liniştea mea şi pe cea din jurul meu. Ce bine ar fi dacă ar fi în fiecare zi aşa! Ce bine ar fi dacă aş fi în fiecare zi aşa! Sufletul meu, zbuciumat de probleme cotidiene, a zâmbit pentru câteva clipe.
E linişte…
