Mie de multe ori sinceritatea mi-a facut numai rau. Nu stiu sa mint, stiu insa ca si daca ascund lucruri inseamna acelasi lucru cu a minti, dar mi se pare mie ca ce nu stii nu te raneste si atunci, mai aplic, din cand in cand si acest principiu. Indiferent despre cine e vorba, intotdeauna am fost sincera. Pentru ca spun ce gandesc sau ce simt, am fost “sanctionata” de multe ori. De fiecare data imi spun, gata, trebuie sa fiu diplomata, sa imi tin gandurile si sentimentele pentru mine, insa iremediabil ma intorc la starea mea bruta, nefiltrata si bineinteles, din nou, pierd.
Un alt defect, pentru ca si sinceritatea este unul, este increderea in oameni. Nu sunt chiar naiva, insa cred in oameni. Nu stiu daca e un nonsens, dar cu siguranta e un paradox, pentru ca eu cred in sinceritatea oamenilor. E un cerc vicios, de altfel. Daca eu sunt sincera, ma astept ca si ceilalti sa fie la fel, iar daca spun ceva, acel ceva este real, este adevarat. Am incredere in ce imi spun cei de langa mine si ma gandesc ca, asa cum eu, am spus niste lucruri adevarate, la fel fac si ei.
Am ajuns la concluzia ca si sinceritatea si increderea sunt niste tampenii. La ce mi-or fi folosit de-a lungul timpului oare? Poate ca imi plac dramele prea mult, caci altfel nu inteleg de ce sunt in continuare sincera si increzatoare in oamenii de langa mine :D…
