Nu știu exact când s-a întâmplat. Poate într-o dimineață în care m-am uitat în oglindă și mi-am văzut chipul altfel, nu mai rău, doar altfel. Sau poate într-o după-amiază, când băiatul meu n-a mai avut nevoie de mine ca altădată. Sau când, dintr-o dată, am simțit că nu mai pot alerga la fel de repede. Nu doar la propriu, ci și la figurat.
Timpul pare că s-a comprimat. Acum 10 ani păreau o eternitate. Acum, 10 ani în urmă mi se par ieri. Și mă întreb: „Unde s-a dus totul?”
Mi-am crescut fiul, sunt ok profesional, am fost acolo pentru toată lumea. Și acum… acum încerc să învăț să fiu acolo pentru mine.
O luptă tăcută, dar grea
Ce nu spune nimeni despre vârsta de peste 40 de ani este că începe o bătălie invizibilă. Nu cu ceilalți, cu tine însăți. În tăcerea dintre gânduri, apar întrebări care dor: „Mai sunt dorită?”, „Ce am făcut cu viața mea?”, „Cine sunt eu, dincolo de toate rolurile pe care le joc?”
Și nu ajută deloc că societatea pare să nu mai aibă răbdare cu tine. Frumusețea trebuie să fie „fără riduri”, „fără șolduri late”, succesul „vizibil”, energia „fără limite”. Dar tu ai zile în care te doare spatele, sufletul și nu mai vrei să demonstrezi nimic.
Și e OK.
Trupul care își cere cuvântul
Ești aceeași femeie, dar corpul tău îți vorbește altfel. Îți amintește că ai nevoie de grijă, nu de sacrificiu continuu. Că e normal să obosești, că perimenopauza și menopauza nu reprezintă sfârșitul, ci o etapă nouă, că nu trebuie să-ți ceri scuze pentru felul în care te schimbi.
Știi ceva? Poate că nu mai ai aceeași energie, dar ai altceva: înțelepciune, claritate, intuiție. Și o sete nouă de libertate.
Libertatea de a fi TU
Aici, în mijlocul acestei vârste pe care unii o numesc „matură”, începe o libertate pe care n-ai avut-o nici la 20, nici la 30 de ani. E libertatea de a nu mai trăi după așteptările altora. De a spune „nu” fără vină. De a alege oameni care te hrănesc, nu te storc. De a-ți urma pasiunile – chiar dacă abia acum le descoperi.
Femeia de peste 40 de ani nu e o umbră a tinereții, e o femeie care se transformă, care învață să se iubească, care știe ce merită.
Și care, în loc să alerge, începe să meargă mai încet – dar mai conștient – prin viață.
Un nou început, nu un sfârșit
Nu, nu e prea târziu să înveți ceva nou, să te îndrăgostești, să pleci într-o călătorie, să schimbi ceva în carieră, să spui „Gata, de azi încep să trăiesc și pentru mine.”
Poate că viața se grăbește, dar tu nu trebuie s-o urmezi orbește. Poți să o încetinești, să o privești, să o atingi altfel, cu mai multă blândețe, cu mai mult adevăr.
Și poate, pentru prima oară, cu tine în centrul ei.
Poți fi matură și totuși plină de începuturi.
Poți fi obosită și totuși puternică.
Poți fi trecută de 40… și totuși mai vie ca niciodată.
