A fost rădăcina care m-a ținut dreaptă. Și, deși nu se mai vede, tot de ea mă sprijin.
Este vorba de femeia care m-a ținut lângă ea și mi-a transmis toate valorile ei. O femeie demnă, bună, aprigă, frumoasă, cu credință în Dumnezeu. O femeie pe care viața a lovit-o din toate părțile, dar care a găsit forța să se ridice, chiar și atunci când i-a luat unul dintre copii.
„Nu există durere mai mare decât pierderea unui copil. O durere pe care o respiri și o simți prin fiecare por. Nimic nu te consolează și nu trece niciodată.”, îmi spunea cu privirea pierdută. Iar eu am fost martorul acestei dureri.
Am tăcut, am mângâiat și am admirat. 
Am admirat cel mai mult puterea de a trăi cu o astfel de durere. Puterea de a se ridica, chiar așa fiind, sfâșiată pe dinăuntru, și de a-și educa nepoții, a-i crește și a-i iubi.
Da, este vorba de bunica. Mama mamei căreia îi spuneam „mămică”. Astăzi, se fac 3 ani de când fizic nu mai e lângă mine. Ea nu mai este, dar eu sunt din ea și sunt norocoasă. Nimeni altcineva nu poate fi ceea ce a fost ea pentru mine.
Vorbele ei mi-au format caracterul, mâinile ei m-au mângâiat, îmbrăcat sau hrănit. Sufletul ei e parte din sufletul meu. Ea încă este, pentru eu sunt.
Doar că mi-e dor de îmbrățișările ei. Mi-e dor să îmi pun capul la pieptul ei și să tac. Mi-e tare dor.
Am fost la ea în weekend. Am stat în bătaia vântului, am plâns și am rugat-o ce o tot rog de câteva luni încoace.
Astăzi, e doar despre dor.
