De dimineață i-am făcut niște fotografii. Inițial pe furiș, apoi pe fugă… Nu îi place să îl expun prea mult în social media și din acest motiv nu îi dau tag niciodată. Încerc să îi respect și dorința în privința expunerii.
Reușesc de cele mai multe ori, dar se întâmplă să iasă la suprafață, din când în când, sentimentul matern, iubirea imensă și necondiționată, mândria de a-i fi mamă și mai pun măcar pe un story câte o fotografie.
În vara asta, am trecut cu el prin niște situații personale care m-au făcut să nu pot respira zile la rând. Le-am depășit într-o oarecare măsură, împreună, cu mult efort, dar mai ales cu credință și speranță.
Am ținut capul sus și am încercat să las să se vadă cât mai puțin din ceea ce simțeam.
Tot în această dimineață, în timp ce treceam peste fotografiile din galeria telefonului, mi-au dat lacrimile. Am plâns.
De ce? 
Pentru că am înțeles.
Am înțeles că toate durerile provocate de alții, toate dezamăgirile pe care le simt față de oamenii pe care i-am apreciat, iubit, ascultat sau ajutat de-a lungul vieții nu reprezintă sau măcar nu ar trebui să reprezinte nimic.
Dezamăgirile de acest tip trebuie trecute la „asta e” și gata. Știu, e un fatalism simplist. Dar nu e așa, pentru că în realitate aceștia nu m-au apreciat deloc și atunci de ce aș mai despica firul în patru pentru a căuta soluții care nu există?!
E adevărat că suntem oameni și avem o necesitate continuă de a lega și menține relații cu cei din jur. Dar până la urmă cred că, pentru a evita dezamăgirile, aceste relații nu trebuie neapărat să fie profunde.
Tot ce contează este el, copilul meu frumos. Atât timp cât îl am lângă mine, atât timp cât e sănătos și fericit, celelalte lucruri nici nu mai contează.
sursă foto: pinterest.com
