Este speranța o prelungire a chinului?
Să speri nu înseamnă decât un lung șir de chinuri, cu o probabilitate scăzută de a se împlini?
Legenda spune ca Zeus a închis în Cutia Pandorei toate relele lumii. Când aceasta a fost deschisă, relele s-au împrăștiat în toată lumea, dar ultima rămăsese speranța, cel mai mare rău dintre toate, ar fi spus Nietzsche, pentru că „dorința cea mai mare a lui Zeus era ca omul să se chinuie”.
Un chin continuu, fără de sfârșit.
Din acest motiv se și spune că speranța moare ultima, căci a fost ultima rămasă în Cutia Pandorei. Omul a greșit încă de atunci, căci el a văzut în această cutie un obiect norocos.
Dar să lăsăm legenda și interpretarea ei de către Nietzsche la o parte.
Face speranța mai mult rău decât bine?
Speranța este, într-o mare măsură, o așteptare pe care o ai față de o situație, față de o persoană, o așteptare fie de ordin spiritual, sufletesc, fie de ordin material. Simplificând, din experiență știu că așteptările aduc dezamăgiri, în cele mai multe dintre cazuri.
Când apelăm la speranță?
Când știm că doar o mică parte dintr-o situație stă în puterile noastre de a realiza ceva, când nu avem control total asupra lucrurilor.
Când speri ca omul drag să se uite, de exemplu, în aceeași direcție cu tine, nu știi dacă acest lucru se va întâmpla pentru că nu vezi ce e în mintea acelui om, nu ai control asupra sentimentelor lui sau asupra gândurilor lui. Și atunci, speri doar și atât. Dar speranța asta continuă erodează zâmbetele, erodează sufletele. Este, asa cum spunea Nietzche, un chin, un rău mare.
Cu toate acestea, orice i-am spune sau oricâte exemple i-am arăta ființei umane că speranța nu folosește la nimic și din contră dăunează existeței, tot nu ar renunța la ea.
Eu însămi, deși am înțeles de foarte multe ori că nu îmi face bine, nu pot să renunț la ea. Speranța moare ultima, căci este, de fapt, răul ultim.
sursă foto: https://springschristianacademy
